Ai pierdut, fraiere!

Pentru tot ce s-a întâmplat şi pentru tot ce a fost, nu pot să zic decât că te-am bătut la propriul tău joc şi îmi place. Nu mai are rost să joc. Ştii, e ca ruleta rusească. Iţi trebuie noroc ca să poţi pleca de la masă şi trebuie să ştii când să te opreşti. I-a ghici, mi-a zâmbit şansa cu toată gura, iar eu am ieşit cu ea din joc. 
Eşti nimic, o umbră. Trecut fals şi inutil. Nu mai ai loc în viaţa mea. Ţi-a expirat viza. Nu mai permit ilegalii. M-am schimbat prea mult pentru aşa ceva. Nu meritai oricum. N-ai meritat niciodată, dar mi-ai plăcut şi te-am lăsat aşa. Acum e altfel.
Jocul tău s-a terminat. Jocul meu de-abia începe.

Azi

Azi natura tace şi vântul negru plânge
Frunzele-l urmează şi ploaia nu-l ajunge.
Azi privesc pe geam şi mă gândesc la el,
Azi n-am nici gheaţă-n suflet, nici bani în portofel.

Azi mă simt pierdută şi tot mă oboseşte,
Nimic nu-mi mai convine şi tensiunea creşte.
Azi uit de toţi şi toate, m-ascund în dormitor
Unde nimic nu mişcă şi vorbele nu dor.

Azi nu aud cuvinte, ci şoapte estompate,
Ceasul din perete şi inima cum bate.
Azi nu mai sunt eu. Vreau totul sau nimic,
Azi nimeni nu-nţelege ce vreau să le zic.

Azi muzica vorbeşte, serveşte drept cuvânt,
Chitara ţine ritmul şi eu lângă ea cânt.
Azi nu mai e ca ieri, nimic nu e la fel,
Azi n-am nici gheaţă-n suflet, nici bani în portofel.

Strategii

Am reuşit. Am trecut peste şi am făcut cum am vrut. Am mers pe mâna mea şi nu îmi pare rău de data asta. Nu m-am aruncat cu capul înainte ca proasta. Am ajuns undeva şi o să văd dacă de aici pot merge mai departe în exact o săptămână. Dacă nu, nu e problemă. Mă pot retrage la fel de bine cum am şi intrat.
Pentru moment, e bine. Mi-am făcut intrarea şi am făcut o primă impresie bună. Am să îmi joc cărţile cu grijă. Restul e cancan.

Am uitat

- De ce nu pleci?
- De ce mă ţii lângă tine?


M-au întrerupt toţi. Eram ocupată cu noua mea îndrăgosteală de care eram foarte mândră, sincer. S-a trezit mama să-mi spună că sunt mică şi că stă cu grija mea. O înţeleg, dar merită să mă duc pentru două ore?
S-a trezit trecutul la viaţă şi şi-a dat seama că e mai bine să te deschizi. Mi-a plăcut şi mi-ar fi plăcut şi mai mult dacă nu se întâmpla acum.
S-a trezit sinceritatea din mine. Sau mila? Sau amândouă? Cert e că am spus numai prostii şi nu trebuia. Mai bine tac decât să rănesc şi deşi nu am rănit încă, nu pot să spun că am timp să îndrept.
S-a trezit creierul meu să-mi spună pe cine trebuie să uit şi de cine trebuie să mă îndrăgostesc. Şi îmi ieşea! Dup-aia s-au trezit toţi oamenii şi toate chestiile dinăuntrul meu să-mi spună că nu e bine şi că cineva vrea altfel, că nu mai merge cum vreau eu.
Să recapitulăm. Nu mai iubesc pe cine nu trebuie, îmi găsisem o ţintă bună, ştiam cum s-o dobor dintr-o lovitură, aşteptam momentul! Şi apoi ne-am gândit că nu, că mai bine altfel decât aşa, că nu e după mine. E din cauza a ce s-a întâmplat azi? E de la stres? E de la haine? E de la alcool? De la muzică? De la filme? De la ce e?!
Gâtul îmi arde, oasele mă dor şi în capul meu este o mare varză. A trebuit să devin confuză din nou.

Eu, tu şi restul lumii

- Mă duci acasă după?
- Te duc.
- Şi stai cu mine ca să nu mi se facă frică de întuneric?
- Stau. După, tu mă ţii de vorbă că o să mai am de mers.
- Nu. Nu te las singur pe străzi la patru dimineaţa!


Şi ştii, poate că astea n-or să se întâmple niciodată şi poate că suntem doi copii care visează aiurea la cai verzi pe pereţi. Poate că totul va merge bine până merge totul prost. Ştii că avem talentul ăsta.
Mai ştii când ţi-am zis că nu te mai iubesc? Nu caut să spun că m-am răzgândit cu privire la noi. Dacă mă vrei înapoi, ştii unde mă găseşti. Caut să spun doar faptul că deşi poate nu te mai iubesc cum te iubeam odată, niciodată n-ai să-mi fii indiferent. Exact aşa cum pentru tine voi fi mereu aceeaşi chiar dacă nu mai suntem împreună, tot aşa ai să fii şi tu pentru mine acelaşi tu. Cum nu te vei putea uita la mine cu alţi ochi indiferent de cât de mult m-aş schimba, aşa nici eu nu am să pot să uit tot ce a fost.
Îmi pasă, ăsta mi-e defectul şi orice-ar fi, nu pot să mă opresc.

*a 200-a postare am făcut-o despre tine

Oraşul mort sărbătoreşte

Azi e diferit de ieri. Ieri vedeam pregătirile, dar era linişte. Nu gândeam nici pe departe ce aveam să văd azi. Azi a fost agitaţie şi haos şi poliţie multă. Am văzut o mare de oameni care mergea exact cum vroiau poliţiştii să meargă, ca oile la abator. În marea aia de oameni eram şi eu. Mi-am dat seama cât de frică mi-ar fi de război, de evacuări, de orice presupune mulţi oameni mergând ordonat pe un traseu fix.
Luca a venit, dar azi plouă, nu ca ieri. Nu ştiu dacă a mai cântat sau nu. Am plecat înainte să înceapă. Cred că şi el la fel.
Azi autobuzele nu merg cum trebuie. Azi m-am oprit şi m-am întrebat "ok, eu cu ce ajung acasă?", nu ca ieri. Azi am descoperit ce tâmpenie poate fi să îţi imaginezi că pleci de-acasă şi te duci la aniversarea reginei şi ai să vezi totul perfect. E enervant totul, mai degrabă.
Azi plouă şi e frig. Totul e plin de steaguri, arta urbană se chinuie să răzbească la legal, centrul este un mare labirint haotic în care intri, dar nu ştii cum o să mai ieşi şi eu nu ştiu cum să ajung acasă mai repede. Azi am hainele ude pe mine, umbrela, nu mai zic şi părul îmi stă aiurea. Azi mă gândesc la un el pe care aseară credeam că îl uitasem. Mai e până la petrecere.
Azi n-am cheltuit bani. Azi am aşteptat cuminte şi am citit. Azi am făcut ce am vrut cum am fost în stare. M-am descurcat singură.
Azi pot să fac orice, dar în centru nu mă-ntorc. Îmi vreau chitara. Vreau să ajung acasă mai repede. Vreau un duş fierbinte şi un schimb de haine uscate. Altceva nu îmi mai trebuie. Azi pot să fiu fericită între patru pereţi pe care să-i numesc ai mei.

Oraşul mort

Au schimbat tot. Au vopsit pereţii, au curăţat străzile, au pictat totul în culori aprinse, nimic nu mai e cum era.
Azi, m-am trezit de dimineaţă şi am plecat pe malul Tamisei, un loc pe care îl iubesc din suflet, unde arta e la ea acasă şi unde orice e normal. Am coborât prin stânga. The Felix Fables nu mai erau sub pod cântând piese originale sau cover-uri în speranţa că lumea le va da mărunţişul de prin buzunare sau le va cumpăra CD-ul. Merg mai departe.
Totul e alb, Charlie Chaplin nu era, omul negru nu era, nimeni nu era acolo. Cheiul era mort. Mă uitam pe pod. O grămadă de steaguri erau arborate. Mâine trebuie să fie frumos, dar azi e calmul dinaintea furtunii.
M-am enervat şi am plecat de pe chei. Am mers în locul în care l-am cunoscut pe Luca, italianul cu chitara. Ştiam că nu avea să fie acolo, dar nu aveam unde altundeva să merg. Pe podul meu cu steaguri pe care trebuia să-l traversez, plin de bariere, de ei şi ele în uniforme fosforescente, de turişti idioţi care habar n-au să meargă şi alte de-astea. Steagurile care mi s-au părut chiar frumoase de pe chei, acum parcă fluturau perfect tocmai ca să-mi râdă mie în nas cu o atitudine de-aia de "uite ce bine ne merge". Podul, pe care în alte zile iubeam să-l iau la picior, azi m-a descurajat de tot.
Am ajuns la intersecţia de lângă teatru. Terasa era ok. Nici prea plină, nici prea goală. Merg în susul străzii. Bineînţeles, alţi turişti cretini, alte străzi blocate, taxiurile mă-sii nu semnalizează şi uite-aşa nervii mei se întind încet încet ca un elastic imaginar care, de obicei, îţi sare în ochi dacă îi dai drumul.
Ajung şi merg să văd ce se întâmplă. Găsesc pe unul cu chitara. Stau şi îl ascult. A reuşit să mă facă să zâmbesc. Lângă mine stătea unul care a fost atât de drăguţ încât s-a oferit să-mi desfacă sticla, chestie care pe mine, recunosc, m-a depăşit. Tipul cu chitara ne-a anunţat că pleacă cam la cinci piese după faza cu sticla. Eu şi ăsta de lângă mine i-am dat ce mărunţiş aveam şi am plecat. Eu i-aş fi cumpărat albumul, dar n-aveam bani destui.
M-am dus pe partea cealaltă a pieţei şi l-am găsit pe altul care îşi acorda chitara. Dezinteresată, am intrat într-o papetărie unde am început să mă uit la caiete şi alte de-astea. Când am ajuns iar pe lângă intrare, l-am auzit pe tip cântând. Am ieşit din magazin ca din nu ştiu ce şi m-am postat frumos lângă doi băieţi din Spania care simţeau muzica mai bine ca restul mulţimii. Şi ăstuia i-am dat mărunţiş, şi lui i-aş fi cumpărat albumul, dar nici pentru el n-aveam bani. M-am întors unde era primul, dar nu merita să stau.
Mă întorc acasă în colţul meu de sud al Londrei care nu e afectat de regină şi de aniversările ei. Oraşul e rece, nimic nu e cum era înainte. Ăla e singurul colţ din centru care a fost în stare să-mi dea artă şi căldură şi un colţ de bordură pe care să mă aşez. Acolo mă simt ca acasă.
Mâine vine Luca.