În timp

Ştii, uneori, mă gândesc la cum eram înainte (noi, nu eu), la ce ai fost şi ce-ai ajuns, vorba ta. O dată în viaţă, nu mă refer la mine când o spun. Mă refer la tine. Şi ştiu, pe jumătate în ce stare eşti, te înţeleg, ştiu cum e să te scalzi în mizerie şi să te complaci cu situaţia. Ştiu cum e. E doar scuza ta penibilă pentru a nu face nimic cu viaţa ta. Ştiu cum e. Şi eu am folosit-o. Diferenţa e că eu am ştiut când a fost cazul să scap de ea, să mă ridic şi să fac ceva productiv.

Te ştiu demult, dar nu mai pot spune că te cunosc. Te îndepărtezi. Sau eu te îndepărtez? Cred că e puţin din amândouă. Şi ţi-am zis, ştiu în ce stare eşti şi te înţeleg, dar cât să mai înţeleg? Cât să mai aştept? Cât să mă mai rănesc singură în timp ce mă lupt cu morile de vânt? Nu pot. Oricât aş vrea, este imposibil ca dezinteresul şi lipsa de apreciere să nu mă dezguste mult peste măsură. Şi de-abia mă pot uita la tine, ştii? De-abia pot privi înapoi. Şi am încetat de un timp să mai privesc. Nu aş fi privit nici azi, îţi spun sincer, dacă nu aş fi răscolit trecutul pentru altcineva şi dacă perioada nu s-ar fi legat de tine. 

M-am întors în timp acum trei ani, atunci când te-am cunoscut, ca să caut pe altcineva, cineva care îmi merită timpul şi osteneala. Şi nici ea nu va citi asta, aşa cum nu vei citi nici tu, dar nu am uitat-o. Nu am uitat de pactul pe care l-am făcut şi de-aia mă întorc în timp s-o caut. 

Tu? Ce să mai zic despre tine? Îmi e milă, dar am uitat cum se arată asta. Înăuntru totuşi, cred că ăsta este ultimul sentiment pe care sunt în stare să ţi-l acord. Ştii cum e cu viaţa, cât oferi, atât primeşti. Mi-ai oferit nepăsare, mersi. Am să o cultiv, să ştii şi, când va fi gata de recoltat, îţi voi înapoia înzecit acest serviciu. M-ai învăţat să nu mai am încredere în oameni, dar în special în tine.

*un an şi şapte luni. Te iubesc!