Ce v-aş ruga foarte frumos

În primul rând, pentru cei care vor să afle cine sunt şi cam care-i faza cu mine, daţi un click pe "Lex. şi nimic mai mult". Apoi, v-aş ruga să îmi lăsaţi feedback. Fie pozitiv sau negativ. Nu mă deranjază criticile. Vreau să ştiu ce am făcut bine, ce am făcut rău, unde trebuie să mai lucrez, ce aţi vrea să vedeţi de la mine, de-astea.
În rest, tot ce pot să zic e...
Enjoy!

sâmbătă, 31 decembrie 2011

Cu ocazia sfârşitului

Ei bine, cu ocazia faptului că acest an se încheie, ţin să vă doresc de-alea cu sănătate, bucurii, realizări şi fericire, fie ca noul an să fie cum îl vreţi şi aşa mai departe. Aţi prins ideea.
Al doilea revelion pe blog. Vă mulţumesc tuturor!

joi, 29 decembrie 2011

Miki

29 decembrie anul trecut, în scară la Dana. Ai ieşit din casă cu o pungă roşie de cadou în mână. Şi mi-ai dat-o, iar în ea era Miki, ăsta mic şi albastru din poză. Bine, el şi o felicitare (pe care încă o mai am şi ştiu unde e!).
Ei şi din ziua aia Miki al meu (sau al nostru, că nici acum nu m-ai lămurit cum trebuie) e cu mine peste tot. La modu', l-am luat din Bucureşti în Londra, din Londra în Paris, înapoi în Londra, apoi iar în Bucureşti, puţin prin Vama Veche, înapoi în Bucureşti şi acum, ca mine, în Londra înapoi. Azi s-a făcut un an de când mi l-ai dat. Un an de zile, eu nu am stat nicio noapte fără el. Şi nu am de gând să îi dau drumul din braţe acum.
Nu sunt multe de zis, deşi ar trebui să fie. Mersi. Mersi mult. Am şi eu ceva care să îmi amintească de noi oriunde aş fi. Şi crede-mă că, în anul ăsta de când îl am, s-a descurcat perfect.

*Te iubesc!

miercuri, 28 decembrie 2011

De-ale maică-mii

Azi am vrut să mă duc să vorbesc şi eu cu doctoriţa lu' mamaie ca să îmi zică şi mie de ce a murit. Mă duc frumos la Municipal. Acolo, o întreb pe domnişoara de la recepţie de doctoriţă. Îmi zice că e la muncă. Îi mulţumesc tipei şi lui Dumnezeu, în acelaşi timp, că ştii cum sunt doctorii în România, mai ales de sărbători. În spatele meu, un mare panou pe care scria fiecare secţie unde e. Oncologie, etajul şapte. Ok. 
Mă duc să caut liftul. Îl găsesc repede şi, mă rog, mă urc în el, aşa aglomerat cum e el. Acolo unde erau butoanele, stă frumos o tanti îmbrăcată în capot de-ăla de vezi prin spitale, ştii ce zic, nu? Ei şi cum stătea asta pe scaun, eu dau să apăs pe buton.
- Eu sunt aici ca să apăs pe butoane! îmi zice cucoana indignată. Eu stau şi mă gândesc. Ori suntem noi idioţi şi chiar avem nevoie de cineva care să apese pentru noi pe butoanele unui amărât de lift, ori asta e încă o aberaţie tipic românească. Cum puii mei să plăteşti un om să se plimbe cu liftul şi să apese pe butoane?! Mă calmez.
- La etajul şapte, zic eu.
- Liftul ăsta merge doar la etajele cu soţ! îmi răspunde aceeaşi voce enervantă. Îmi păstrez calmul.
- Bine, atunci merg la opt. 
Mă duce cucoana la opt. Îl întreb pe unul de pe-acolo unde sunt scările să mai cobor un etaj. Îmi explică că sunt câteva trepte undeva pe un culoar micuţ şi apoi e o uşă verde, să merg pe-acolo. În fine. Cobor la şapte. Acolo, nici urmă de oncologie. O întreb pe o doctoriţă unde e oncologia. Deja mă enervez. Aia îmi zice că s-a mutat la etajul treişpe de un an.
- Păi scuza-ţi-mă, domnişoară, de ce scrie jos că e la etajul şapte, dacă s-a mutat la treişpe de un an?! o întreb eu. 
Cu cât stau mai mult aici, cu atât mai rău mă enervez. Tipa îmi spune că nu ştie. Nu mă surprinde. Îi mulţumesc sarcastic şi plec. Aştept iarăşi la lift. Apare iar cretina în capot care stă pe scaun. Îi zic: 
- Etajul treişpe.
- Doamnă, vă rog să vă daţi jos, eu acum cobor. îmi răspunde ea. Aici mă umplu de draci deja.
- Cucoană, nu mă dau jos deloc. Am să cobor cu dumneata şi ai să mă duci până la treişpe, da?! 
Ea se uită la mine pieziş, dar nu zice nimic. Cred că a văzut că am luat-o tare. Nu a mai comentat nimic. Am coborât cu ea, ajungem la şase. Urcă nişte oameni. Liftul se umple de lume. La un moment dat, începe să piuie ceva. Asta în capot se sesizează.
- Ce? Să coboare cineva. Nu vedeţi că sună soneria? E prea greu liftul! 
Bine, lumea vroia mai sus, asta că coboară, nimeni nu s-a dat jos, în fine, s-a luat unul de ea ca îşi bate joc de blonavi cu liftul ei cu tot, i-am zis şi eu că e plătită ca să apese nişte butoane şi că asta nu e normal. În sfârşit, ajung la treişpe.
Mă duc direct la tipa de la biroul de acolo şi, cu tupeu, îi zic că nu am de gând să aştept la coadă, cum a făcut mama ani de zile, că vreau doar cinci minute să vorbesc cu doctoriţa. Până la urmă, reuşesc. Nu ştiu ce şi cui o fi zis aia, dar a ieşit asistenta imediat din cabinet şi m-a primit.
În fine, vorbesc cu doctoriţa, ies şi mă duc la lift. Acelaşi lift. Acolo, mai aşteptau trei persoane şi o întreb pe o fată, de parcă aşteptam autobuzul:
- Aşteptaţi de mult?
- Cam de cinşpe minute, îmi zice ea pe un ton ce mi-a dat de înţeles că nu apreciază mai mult decât mine dezinteresul personalului.
Întâmplarea face ca, la celălalt capăt al încăperii să fie alt lift la fel de frumos ca ăsta mare cu cucoana dinăuntru, dar puţin mai mic. Avea lângă un afişel pe care scria "Lift pentru medici". Eu îl chem, vine şi fata asta pe care am întrebat-o cu mine, apăs frumos, singură pe "P" şi am ajuns la parter în trei minute. 


Ei şi asta mi-a zis mie mama azi când am întrebat-o cum s-a distrat. Pe mine nu mă surprinde, că ştiam că aşa e în spitale, dar pe ea, da. Şi e urât. Pentru că putem fi altfel, dar nu vrem. Şi la asta se rezumă tot în ţărişoara noastră. Trist. Sincer.

duminică, 25 decembrie 2011

Crăciun

Crăciun. Şi totuşi, Crăciun de unde? De la televizor poate. Ăla e singurul loc în care lumea chiar se bucură, deşi fals, şi vrea să transmită o emoţie pozitivă în "sfânta zi de astăzi". Nu ştiu cât de sfântă e când mai mult de jumătate din populaţia globului va ajunge la spital în comă alcoolică azi. Nu înţeleg mentalitatea asta. Eu am motiv să beau. Beau să uit, ca de obicei, şi tot ca de obicei, îmi amintesc mai tare.
Mă uit înapoi, deşi nu ar trebui să o fac. Nu încă, dar ce mi-e că o fac acum, ce mi-e că o fac pe 31? E acelaşi lucru. Prefer să nu mă apuce 12 noaptea gândindu-mă la ce prostii am mai făcut şi la ce prostii regret. Mă rog. Mă uit înapoi, cum spuneam, şi ce văd? Mă văd împlinită şi apoi, mă văd mai jos decât converşii ăştia în care păşesc apăsat şi sigură pe mine, sfidând cu neruşinare viaţa şi problemele. Văd că, la mai puţin de zece zile până la terminarea anului ce se putea declara bun în viaţa mea, a trebuit să învăţ cum să îmi dezrădăcinez toate sentimentele, cum să îmi omor sufletul cu sânge rece, cum să îl înec în alcool şi cum să îl asfixiez cu fum de ţigară, cum să înfig în el lama uitării şi a nepăsării. Iar ironia este că a trebuit să fac asta din cauză că îmi pasă de cei din jurul meu şi pentru că nu vreau să îi fac să sufere făcându-i să mă vadă pe mine suferind. Răceala mea i-a făcut să sufere mai tare.
Ce fac? Unde mi-e locul în lume? Doamne, în sfânta zi de azi, îmi întorc faţa spre tine şi te întreb unde mi-e locul? Ce am făcut eu bine pentru cei din jurul meu în viaţa asta? Şi n-ai să-mi răspunzi, nu-i aşa, Doamne?  N-ai să-mi răspunzi pentru că nu am fost cuminte şi de-aia nu mi-a adus nici Moş Crăciun nimic, nu-i aşa?
Nu ştiu ce zici tu, mamă, că te uiţi la mine de-acolo de sus, dar eu ştiu că nu o să ne mai revedem niciodată, pentru că Raiul este închis pentru mine. (Înainte să întrebaţi, mi-a murit bunica, nu mama, dar eu mama îi ziceam când trăia.)
Şi uite aşa trece şi Crăciunul, o altă zi rece în care beau şi fumez fără să îmi pese de nimic din ce mă înconjoară. Sunt la pământ. 2011 şi-a bătut joc, la fel ca mulţi alţii, dar mă rog. Viaţa merge mai departe. Trăiesc cu speranţa că 2012 va schimba ceva, deşi ştiu că sper degeaba.

joi, 22 decembrie 2011

Odihneşte-te în pace!

Mai ştii, Miruna, (dacă citeşti) când ne-ai făcut poza asta? Asta e ultima poză cu ea pe care o mai am. Din ziua asta sunt ultimele. Şi regret.
Regret că nu am petrecut mai mult timp cu ea cât am avut timp, cât a fost acolo, lângă mine, iar acum e prea târziu. Nu mai e. Regret pentru că acum voi privi la cer şi voi şti că mă vede cum o dezamăgesc când fac prostiile pe care ea mi-a zis mereu să nu le fac sau voi şti că mă vede în clipele fericite şi voi vrea să fie lângă mine acolo ca să se bucure cu mine şi pentru mine. Întotdeauna mi-ai fost alături. M-ai iubit de parcă tu m-ai fi făcut, nu mama. M-ai crescut la fel. Şi acum ştiu că ai vrea să mă mai auzi odată şi să îmi zici că nu mai poţi sta mult, dar că eşti mândră de mine şi că nu puteai să îi ceri lui Dumnezeu mai mult decât pe mine. Şi că nu a trebuit să mă ceri. Mereu m-ai înţeles şi te-ai bucurat pentru mine. M-ai iubit îngrozitor de mult şi o realizez acum, când nu mai eşti aici să ţi-o spun.
A murit azi, la 16:10, ora României. Eu am aflat la douăzeci de minute dup-aia. N-au vrut să-mi zică, dar ştiam că altceva nu putea fi. M-au chemat acasă. Mama era acolo când am ajuns. Mi-a zis să stau jos, n-am vrut. Şi ea a început să plângă. Eram sigură că avusesem dreptate, deşi aş fi dat orice să nu fi avut.
Ai murit. Odihneşte-te în pace! Nu am ajuns să îţi spun asta până acum, dar ştii foarte bine că ai fost mai mult decât a fost orice bunică. Şi ai murit cu trei zile înainte de Crăciun.

miercuri, 21 decembrie 2011

În timp

Ştii, uneori, mă gândesc la cum eram înainte (noi, nu eu), la ce ai fost şi ce-ai ajuns, vorba ta. O dată în viaţă, nu mă refer la mine când o spun. Mă refer la tine. Şi ştiu, pe jumătate în ce stare eşti, te înţeleg, ştiu cum e să te scalzi în mizerie şi să te complaci cu situaţia. Ştiu cum e. E doar scuza ta penibilă pentru a nu face nimic cu viaţa ta. Ştiu cum e. Şi eu am folosit-o. Diferenţa e că eu am ştiut când a fost cazul să scap de ea, să mă ridic şi să fac ceva productiv.
Te ştiu demult, dar nu mai pot spune că te cunosc. Te îndepărtezi. Sau eu te îndepărtez? Cred că e puţin din amândouă. Şi ţi-am zis, ştiu în ce stare eşti şi te înţeleg, dar cât să mai înţeleg? Cât să mai aştept? Cât să mă mai rănesc singură în timp ce mă lupt cu morile de vânt? Nu pot. Oricât aş vrea, este imposibil ca dezinteresul şi lipsa de apreciere să nu mă dezguste mult peste măsură. Şi de-abia mă pot uita la tine, ştii? De-abia pot privi înapoi. Şi am încetat de un timp să mai privesc. Nu aş fi privit nici azi, îţi spun sincer, dacă nu aş fi răscolit trecutul pentru altcineva şi dacă perioada nu s-ar fi legat de tine. 
M-am întors în timp acum trei ani, atunci când te-am cunoscut, ca să caut pe altcineva, cineva care îmi merită timpul şi osteneala. Şi nici ea nu va citi asta, aşa cum nu vei citi nici tu, dar nu am uitat-o. Nu am uitat de pactul pe care l-am făcut şi de-aia mă întorc în timp s-o caut. 
Tu? Ce să mai zic despre tine? Îmi e milă, dar am uitat cum se arată asta. Înăuntru totuşi, cred că ăsta este ultimul sentiment pe care sunt în stare să ţi-l acord. Ştii cum e cu viaţa, cât oferi, atât primeşti. Mi-ai oferit nepăsare, mersi. Am să o cultiv, să ştii şi, când va fi gata de recoltat, îţi voi înapoia înzecit acest serviciu. M-ai învăţat să nu mai am încredere în oameni, dar în special în tine.

*un an şi şapte luni. Te iubesc!

luni, 19 decembrie 2011

Celălalt el

Am pierdut pentru că am pus punct sau am câştigat pentru că am reuşit să te conving să îmi laşi lumina aprinsă pe hol?
Am vrut să fac ceva bine, am crezut în minciuni şi în mii de vorbe pe care le-am auzit prea mult de la prea mulţi, ţi-am zis să pleci şi, la sfârşit, am pierdut tot. Fără tine, fără el, doar un altul care mi-a promis marea cu sarea şi faptul că se va schimba pentru mine, am pierdut singura şansă de reabilitare pe care mi-a promis-o lumea. Şi dacă am pierdut-o ce? Aşa pun problema. Nu caut să îmi spăl păcatele. Am mult prea multe şi ştiu că sunt un suflet gol pe drumul către o nemurire dureroasă pe care o voi câştiga trişând, pentru că Dumnezeu îmi va trânti porţile Raiului în nas dacă voi avea tupeul să încerc să intru acolo.
Tot ce am vrut după ce mi-am dat seama că am pierdut tot ce-am avut, a enşpe miliarda oară, ai fost tu. Pentru că tu ai fost cel pentru care, de la început, am fost singura opţiune. Ştiu, la început, ai făcut-o din nevoie şi ştiu că nu vei recunoaşte, dar apoi ai început şi tu să pui suflet într-una ca mine. Şi ţi-ai jurat că n-ai s-o faci, că mă cunoşti prea bine, dar ai făcut-o.
"Nu îmi pasă ce spune lumea despre tine. Eu ştiu cine eşti tu." Mă cunoşti mai bine decât mulţi alţii. Suntem la fel. Suntem doi monştrii pe care omenirea i-a marginalizat nevrând să-i aibă pe conştiinţă. O să murim singuri şi totuşi împreună, pentru că mă cunoşti aşa cum nu mă cunoaşte nimeni. Ai văzut mai mult decât am vrut să îţi arăt, dar nu îmi pare rău. Şi ştii de ce? Pentru că, dacă nu mă cunoşteai aşa şi dacă nu ştai de ce sunt în stare când vreau ceva, nu m-ai fi primit înapoi.
E adevărat, nici eu nu am fost plecată mult, dar nu cred că aş fi lăsat lumina aprinsă pe hol pentru una ca mine. Dar mă bucur că sunt aşa, pe de-o parte, pentru că sunt tot ce vrei şi îmi place. Tu mi-ai întins o mână când nici eu nu mă puteam uita la mine. Nu îţi pasă cum mă văd ceilalţi. În uniforma de şcoală sau în lenjeria neagră de mătase, în ochii tăi, tot aceeaşi copilă sunt. Ştii din ce sunt făcută şi de-aia mă vrei.
Sunt doar o alta, ştii prea bine, dar aşa simplă cum sunt, tu eşti conştient de cât pot să mă complic de mult şi faptul că m-am complicat cu tine te face să te simţi bărbat. Alimentează-ţi egoul nemărginit cu toată fiinţa mea şi hrăneşte-te cât mai ai cu ce. Nu vreau să plec încă, dar ştii foarte bine că încă nu sunt a ta.

duminică, 18 decembrie 2011

Acasă

Mi-e dor de tine. Mi-e dor de casă, mi-e dor de tot ce am făcut anul trecut pe vremea asta. Pur şi simplu, mi-e dor.
Oricât aş căuta fericirea în paturi străine, ştiu că niciodată nu am să o găsesc. Dar dacă tot altceva nu am ce face şi nu îmi place să aştept pentru ce de obicei ştiu că mi se cuvine, de ce nu aş face-o? Şi da, ştiu, sunt doar o alta. Mă rănesc singură pentru că toate prostiile astea în care mă bag, nu mă fac decât să mă simt bine ca mai apoi să mă întorc acasă şi să îmi amintesc de ce aveam şi încă am, dar nu lângă mine.
Lume, compătimeşte-mă sau condamnă-mă mai bine (că mai mult asta ştii să faci), ştii că nu mă pot schimba. Invidiază-mă pentru că admit ce fac când altele s-ar ascunde. Dacă mă ascund de mine, am să devin un monstru cu adevărat. Şi încă nu vreau asta.
Nu mă înţelegeţi greşit, îmi iubesc viaţa. O iubesc la nebunie şi n-aş da-o la schimb pentru nimic în lume. Atâta doar că, uneori, ca astăzi spre exemplu, mă gândesc la faptul că mi-am dat inima în schimbul viitorului. Pentru ce m-am vândut de fapt, pentru bani? Şi zic că nu, dar ştiu că de fapt este da. Şi e un da care mă doare dintr-un motiv stupid şi nu ar trebui. Mă doare pentru că acum ştiu că sunt la fel ca toţi oamenii de pe planeta asta, şi mai ales ca toate femeile.
Mă interesează oare altceva decât un pat dublu care să mă aştepte primitor fără să conteze în casa cui se află? Mă interesează oare altceva decât succesul ăsta idiot care nu are formă şi nici conţinut? Mă interesează oare altceva în afară de muzica asta nebună cu care mă droghez zilnic şi fără oprire? Vreau altceva decât ţigări, sex şi băutură? Cred că da. Cred că te vreau pe tine. Şi nu te vreau cum îi vreau pe toţi cretinii care roiesc în jurul meu. Mi se pare că te vreau în continuu de un an şi şapte luni aproape. Şi mi se mai pare că m-am ataşat de tine mai mult decât m-am ataşat de ei (dacă oi fi făcut asta). Mi se pare că te iubesc. Şi ştii ce? Chiar îmi place.
Nu mi-aş da viaţa la schimb pentru că ştiu că te am undeva acolo. Poate că nu dau semne de viaţă prea des, dar vreau să ştii că fără tine, nu aş putea să funcţionez. Am nevoie să ştiu că eşti acolo şi că mă aştepţi pentru că, înăuntrul meu, şi eu te aştept pe tine. Şi poate într-o zi, o să vină momentul în care am să îţi zic "la asta mă refeream atunci" şi am să îţi explic ce vroiam să spun acum.
Până atunci, te iubesc şi chiar îmi place. Mi-e dor de tine şi mi-e dor de casă. Mi-e dor de vară şi de iarnă. Restul e doar timpul prea lung ce ne desparte.