Ţi-aş scrie

Ţi-aş scrie un bilet despre tot ce simt
Şi nu ţi-aş putea spune cât de des mă mint
Că totul va fi bine.

Ţi-aş scrie o scrisoare despre tot ce vreau
Şi nu ţi-aş putea spune, când singură eu stau,
Cât mă gândesc la tine.

Ţi-aş scrie o poveste despre ce trăim
Şi nu ţi-aş putea spune că vreau să fugim
Noi doi împreună.

Ţi-aş scrie o schiţă despre o zi fericită
Şi nu ţi-aş putea spune că nu sunt împlinită,
Nu te ţin de mână.

Ţi-aş scrie o nuvelă despre-o săptămână
Şi nu ţi-aş putea spune că ne vreau împreună
Aici unde sunt eu.

Ţi-aş scrie un capitol despre ce-am avut
Şi nu ţi-aş putea spune câte am pierdut
Şi pierde-vom mereu.

Ţi-aş scrie un roman despre ce trăim
Şi nu ţi-aş putea spune ceea ce simţim
Când suntem departe.

Ţi-aş scrie-o bibliotecă mai despre orice
Şi nu ţi-aş putea spune cât de greu îmi e
Să las totul de-o parte.

Ţi-aş scrie orice vrei tu şi despre ce vei vrea
Şi nu ţi-aş putea spune că nu e vina mea
Că n-auzi ce gândesc.

Ţi-aş scrie înc-o dată despre orice vrei
Şi nu ţi-aş putea spune cum te văd ochii mei
Şi nici cât te iubesc.

Ca ultima oară

Nu mă înţeleg, ştii? Mi-am luat rămas bun, am închis tot, mi-am dat drumul la muzică şi am început să plâng. Nu înţeleg de ce. Parcă ar fi ultima oară când am fi vorbit. Aşa am simţit-o. De parcă nu m-aş întoarce şi de parcă nu am sta să vorbim după despre cât de frumos a fost.
Poate că patru zile fără tine vor trece mai greu decât cred eu. Poate că nu îmi dau seama că nu aş putea să stau fără tine mai mult de o zi. Poate te iubesc prea mult şi totuşi... Şi totuşi poate că suntem doar prea departe unul de celălalt şi poate că sunt prea multe chestii ce ne leagă ca să fiu în stare să stau patru zile fără să ştiu nimic de tine.
Bine, sunt convinsă că, atunci când o să mă văd mâine în Paris, o să îmi mai treacă şi sunt convinsă că va fi o experienţă minunată (păcat că nu ne putem bucura de ea împreună), dar totuşi. Stau patru zile. Mă întorc luni la zece, ajung acasă la doişpe, a doua zi am şcoală şi nu o să vorbim decât marţi. Patru zile fără tine. Patru. Fără să vorbim, fără să ne vedem, fără nimic.
Şi mai e o chestie. O să fie Paştele. De ce trebuie să fiu în Paris de Paşte, când aş fi putut foarte bine să fi fost în România? Să fi fost în Bucureşti acum şi să nu mai fi plecat niciodată. Să fi fost acasă în mai...
Patru zile, patru zile, patru zile... Cum e posibil aşa ceva?!

Altă seară

Ora nouă. Trenul pleacă din gară. Aveam să merg nu mai mult de douăzeci de minute. Nu conta oricum. Aş fi dat orice pentru o călătorie cât mai lungă, deşi totul era foarte apăsător.
Am pe picioare o pungă ca de cadou de la singurul magazin din care chiar ne-am cumpărat ceva. În ea stă comod în cutia lui roşie un ruj proaspăt cumpărat ce are aceeaşi culoare. Mi-am făcut în sfârşit damblaua, dar nici că pot să-l port din cauza lu' Radu. Dacă vede el, comentează şi nu am chef.
Eu încep să privesc în gol la reflexia mea de pe geam. Începe o melodie veche. Trenul merge încet. Văd, la scurt timp, un altul care trece pe lângă noi. Tot încet mergem, dar începem să prindem viteză. Mă gândesc că era din cauza trenului care trecuse. Melodia pe care o ascultam se termină. Începe alta. Tot la fel de veche şi tot la fel de tristă. La fel de plină de amintiri.
Ajungem în prima staţie. Văd doar un peron luminat cu câteva felinare răzleţe, băncile gri de metal pe care ai să le vezi în toate gările şi doi-trei oameni. Văd un Express câteva linii mai departe şi mă întreb cine o merge la aeroport la o oră ca asta.
Mergem mai departe. Afară e întuneric. Mai văd lumini pe drum, dar nu le dau atenţie. Mă simt ciudat. Mă simt goală pe dinăuntru. Mă simt vulnerabilă şi uşoară, dar mă apasă greutatea mea. Poate că gândurile sunt aşa grele. Nu ştiu. Nu mă stresez în a găsi un răspuns.
Trenul merge în continuare. Ajungem în altă staţie. Aceeaşi poveste ca şi în cea precedentă. Nu mă mai impresionează. Mama încearcă să converseze cu mine. Îi răspund prin simple mişcări scurte din cap, aproape robotice. Mă întreabă dacă sunt supărată, iar eu îi spun că nu. Ce vorbesc eu? Habar nu am ce simt. Nu ştiu ce vreau în momentul ăsta, nu ştiu de la ce a pornit totul, nu ştiu ce să fac ca să îmi revin. Nu ştiu ce e în capul meu. Sunt confuză. Poate că asta e, deşi nu pare.
Mă uit la ceas. Au trecut aproape zece minute. Parcă a trecut mai mult. Mai aveam doar câteva staţii. Am încercat să renunţ la toate aberaţiile pe care le gândeam, dar nu am reuşit. Şi totuşi, nu erau aberaţii. Începeam să îmi dau seama ce se întâmpla cu mine de fapt. Era o altă seară ca alea. Altă seară în care îmi lipseai. Altă seară în care mă gândeam la tine pe drumul spre casă. Altă seară cu mama într-un mijloc de transport şi mă inundă toate amintirile şi gândurile astea cărora m-am lăsat pradă. Şi trebuie să mă ascund din nou.
De ce trebuie să fie aşa? De ce nu pot să aleg eu când să îmi amintesc astea şi când să nu? De ce nu e totul mai simplu? Şi de ce noi? De ce eu? Iar sunt egoistă. Mă opresc.
Dar totuşi, de ce aşa?... Când putea fi altfel.

Viaţa e mai bună când...

...eşti beat!
Poate sună puţin ciudat din gura mea, poate e ciudat că fac o postare despre asta, dar după seara asta, nimic nu mai e prea mult.
După o bere băută în maxim cinşpe minute şi după o seară de ocazii avute şi pierdute, nimic nu mă mai surprinde. Au fost nişte ore de râs aproape în continuu, de înjurat distanţa (tot râzând), de aşteptat încercând să nu adorm, de ascultat muzică veche şi aiurea, dar cu un oarecare sens şi bine, o manea de la Mihai. (Nu e vina noastră. Alcoolul.)
Oricum, cea mai epică mini-beţie, cea mai cretină şi cea mai trăită şi una dintre cele mai tari de până acum. A, şi una dintre cele în care am zis, făcut şi ascultat cele mai aiurea chestii.
Mâine seară o să fie la fel (Vecinul vrea să îmi aducă vodcă. E nebun!) şi dacă e mai rău ca în seara asta, nu răspund pentru absolut nimic din ce am să fac.
Iar acum, mă opresc pentru două secunde şi mă uit la mine. Mâine mă scol la nouă jumate şi la două fără eu încă stau pe postări. Mă duc la somn! ...Sper.

*La mulţi ani, Mihai şi Miruna! Vă iubesc!

Prea frumoasă

"− Nu ţi-a zis nimeni că eşti prea frumoasă ca sa plângi? mă întrebă el.

− Mersi. i-am spus eu. Obrajii îmi ardeau. Credeam că roşisem. Alt moment de tăcere. Dacă continuam aşa, pentru cazul în care nu o făcusem deja, îmi era clar că aveam să roşesc."

(Drogul Iubirii partea întâi)

 Nu ştiu de ce mă leg de citatul de mai sus. Am simţit nevoia să îl pun. Simţeam nevoia, deşi nu plâng. Nu plâng pentru că nu pot să o fac, nu pentru că nu aş vrea chestia asta. E ceva înăuntrul meu care nu mă lasă. De ce oare? Poate e ceva înăuntrul meu care crede despre mine acelaşi lucru, nu? Sau poate e doar mecanismul meschin din interiorul meu care îmi face existenţa din ce în ce mai grea cu fiecare secundă. Da, mai degrabă a doua.

Stăteam şi mă gândeam acum câteva zile. Din vară până în iarnă au fost patru luni. În patru luni alea, eu am zis că mor. Nu am degete să număr de câte ori am zis "duminica asta nu mai plâng", nu am degete să număr de câte ori nu m-am ţinut de asta şi nu am degete să număr de câte ori am zis că mai bine nu aş fi plecat de la bun început.

Ok, de când m-am întors, în ianuarie, au trecut patru luni jumate. În astea patru luni jumate am reuşit performanţa de a da drumul la lacrimi doar de două sau de trei ori. În patru luni jumate. Chestie care, eu cred că spune ceva despre actuala mea stare, dar cum fericirea este scumpă şi de scurt metraj, trebuie ca viaţa asta bună să îţi întoarcă spatele la un moment dat şi să îţi amintească că nu totul e chiar lapte şi miere. 

S-au strâns prea multe şi a trecut prea mult timp fără să mă descarc. De-aia îmi venea să plâng în seara asta, pentru că viaţa mea bună a hotărât că ăsta e cel mai potrivit moment ca să îmi arate că nu e după mine.

Poate că nu oi putea să plâng pe dinafară, dar înăuntru o fac. Nu îmi e bine. Îmi lipseşte ceva. Şi ştiu ce, dar nu pot face nimic mai mult decât să aştept, iar asta doare ca dracu. Trei luni. Or să treacă repede? Ce o să se mai întâmple până atunci?

Dar de ce îmi pun atâtea întrebări? De dragul de a nu-mi putea răspunde la ele? E o pierdere de timp. 

Of... Te iubesc! Şi îţi mulţumesc încă o dată. Pentru seara asta şi pentru tot ce ai făcut.

Postare fără sens

De ce fără sens? Pentru că nu am despre ce să scriu. Am încercat să scriu despre 7000 de chestii diferite şi niciodată nu mi-a plăcut ce a ieşit la sfârşit. Acum, în loc să mai caut ceva despre care să scriu, mai bine nu mă mai chinui, nu mă mai strofoc şi scriu asta.
Asta e postare scrisă din cauză că Mihai se roagă de mine să scriu, efectiv. Bine, nu numai de-asta. Şi eu vroiam să scriu, dar m-am apucat de una din cauza lui. Şi îţi mulţumesc, băi, că m-ai făcut să fac altă postare fără niciun Dumnezeu. Nu o zic la mişto, nu o zic ironic, o zic pe bune. Măcar am scris ceva, nu? Măcar am mai făcut ceva.
Aşa. Acum, că am făcut postarea şi că i-am şi spus povestea, cred că pot încheia râzând şi cred că mă pot duce şi eu, ca un om normal, în sfârşit, la culcare.

Seara asta

Grăbindu-mă în seara asta la un magazin ca să îi cumpăr unei prietene o felicitare şi încă orice-oi mai găsi pentru ziua ei (care este mâine), pe un drum de 5-10 minute, am văzut câte n-am văzut în plimbări care îmi ocupă ore.
În primul rând, în timp ce eu alerg pe străzi la opt seara, alţii se plimbă. N-au nicio treabă. Şi invers. Îmi aduc aminte, când eu mergeam încet, gândindu-mă că mai am o grămadă de timp, alţii treceau pe lângă mine cu o viteză care mă ameţea deja, având în vedere stilul de plimbare-n parc în care mergeam eu. Şi poate o să mi se zică că oamenii ăştia poate mergeau în altă parte. Tocmai asta e, că mergeam toţi în acelaşi loc. Asta era o chestie gen, cât de diferiţi suntem.
Apoi, am descoperit că londonezii habar nu au să meargă pe stradă. Habar nu au! Erau doi tipi în faţa mea şi mergeau în direcţia opusă. Strada foarte îngustă. Eu îi văd, ei mă văd. Eu mă dau pe dreapta, ei nu, nene. Merg în continuare unul lângă altul de parcă eu n-aş avea nevoie de spaţiu ca să circul. Fir-ar ele de străzi înguste şi idioate! Uite, din punctul ăsta de vedere, România era mai bună.
Pe lângă astea, în capul străzii, la pub, era un tip cu un cărucior. În cărucior, o mână de om. Un copil de câteva luni ce dormea. Tipul era tânăr. Undeva la un 20 şi ceva de ani. Stătea în faţă la pub şi citea un afiş din geam. Bine, se oprise în mijlocul străzii şi eu nu aveam pe unde să trec (încă o chestie ce susţine faza cu londonezii habar nu au să circule) şi l-am înjurat mai apoi, dar după ce am ajuns la un 50 de metri de pub, am început să mă gândesc. Oare de ce tata n-o fi ieşit niciodată cu mine singur undeva când eram mică? Oare de ce nu m-o fi plimbat în cărucior? Oare de ce nu le-a avut şi el pe astea? De când am venit aici, am văzut o grămadă de taţi cu copii lor şi mereu mă întreb de ce tata n-o fi putut să fie ca ei când a fost vremea lui.
Lăsând toate chestiile astea la o parte, tot ce am scris mai sus am văzut în zece minute. Mi se pare foarte wow felul în care creierul prinde inconştient toate chestiile astea. Pe bune, cine e atent la toate astea? Eu nu sunt. Şi totuşi le-am observat. Iar pe drumul spre casă (adică alte zece minute) am zis că o să fac o postare despre chestia asta pentru că nu prea mai văd despre ce aş putea scrie şi pentru că mi s-a părut o chestie relativ interesantă.

Continuu

Spun punct. Las capul în jos, pleoapele îmi sunt grele, închid ochii şi cânt în continuare. Un cântec trist care n-are nicio legătură cu ce simt, dar decât nimic, e bun şi ăsta. Mi-e lene să caut ceva potrivit. Şi oricum mi-ar fi prea greu să găsesc aşa ceva având în vedere că nu prea ştiu ce simt.
Sunt obosită, plictisită, mă simt ca ultima persoană de pe planeta asta, sunt totul şi nimic în acelaşi timp. Mă simt singură pentru prima dată. Şi nu ştiam că doare aşa de rău. Singurătate. N-am ştiut ce înseamnă până m-am apucat aseară să vorbesc cu un tip şi el mi-a zis că se simte singur. Ciudat cum, după ce îţi spune cineva cum îi e, intri şi tu în aceeaşi stare brusc.
Revenind. Mă simt singură şi îmi e frig. Am lăsat chitara lângă mine. Nici de ea nu mai am chef. Închid ochii din nou şi mă simt de parcă tocmai am fost lovită din toate părţile. De-abia îmi mai pot ţine echilibrul. Bine, vorba vine, având în vedere faptul că stau în pat sprijinită de un perete, dar totuşi mă simt tentată să cad într-o parte. Realizez imediat că mă doare tot corpul. Mi-e rău. Mă doare capul, am ameţit şi parcă simt o atingere ciudată. Mă simt de parcă plutesc şi de parcă aş sta întinsă pe o podea rece şi dură, toate în acelaşi timp. Mă simt goală pe dinăuntru, dar greutatea propriului meu corp parcă mă apasă. Brusc, mă strâng pereţii şi aş vrea să fac altceva decât să zac aici sperând că cineva mă va găsi şi totodată, rugându-mă ca nimeni să nu deschidă uşa.
Ce să fac? Să plâng? Parcă nici nu-mi vine. Şi parcă nici nu vreau. Şi totuşi, altceva ce aş face? Dar uit de lacrimi în două secunde. Parcă nici nu m-am gândit la asta vreodată. Mă simt ciudat. Sunt în antiteză cu propria-mi persoană. Şi nu e bine.
Am uitat ultima oară când m-am simţit aşa. Şi e de rău. Rău, rău, rău, rău! E parcă un sfârşit, un capăt de linie. Punct şi de la capăt, dar mă simt de parcă ceva se sfârşeşte de prea mult timp. E un sfârşit care merge înainte şi nu se mai termină.
Şi dacă e un sfârşit, ce se termină totuşi? Moare ceva în mine, nu? Ce naiba se întâmplă?!
Şi totuşi, hm... Întreb de parcă chiar aş avea curajul să şi primesc răspunsul la întrebarea asta.

Final

Şi dacă pe faţa mea curg lacrimi în nopţile târzii,
Îţi jur că pân' la urmă, tu mi le vei plăti,
Iar dacă atunci o să te doară şi ai să mă implori să stau,
Eu o să îţi zic "mamă, îmi pare rău. Nu vreau".
De ce-am ajuns aici, de ce nu simt nimic,
De ce nu o să-mi pese de ce am să îţi zic?
De ce nu îmi mai place ce văd şi nici ce simt,
De ce atunci când zic că plec ştiu că nu mai mint?
Nu e ok nimic din ce se-ntâmplă-n jur,
Dar asta-i ce primiţi dacă vă doare-n cur
De ce simt, ce vreau, de mine
Şi dacă e aşa, nu o să fie bine.
Pentru că n-are să vă placă ce am să vă fac
Şi când o să m-ascultaţi, promit că nu am să mai tac.
Am să vă zic tot ce vreau, şi mai ales ţie
Pentru că nimeni nu îmi face aşa ceva mie!
Nu-mi pasă cine eşti, tot ai să m-asculţi
Pentru că oameni ca tine n-am cunoscut mulţi
Şi poate că tu eşti chiar prima,
Iar aici nu-mi iese rima,
Dar tot am să spun ce am de spus.
Mult prea mult m-am ascuns.
Cine crezi că eşti să-mi zici viaţa cum să îmi trăiesc,
Cum, când şi chiar pe cine să iubesc,
Cum să-mi petrec nopţile, când tu habar nu ai
Că alţii mă întreabă "aseară de ce plângeai?".
Nu ai niciun drept să-mi spui ce să fac cu viaţa mea
Şi îţi promit că treaba asta nu se va schimba.
Recunosc că, în trecut, când m-am luat după tine,
Deşi la-nceput m-am opus, mereu mi-a mers bine,
Dar acum nu se mai poate căci prea mult regret
Şi-ţi promit, greşeala asta n-am s-o mai repet.
Totul a mers cum ai vrut şi nu ţi-a mai păsat.
Când am vrut să-ţi spun "nu-i bine", nu m-ai ascultat.
Ok, nu am nicio problemă, dar să ştii că într-o zi
Te vei trezi singură-n casă, iar eu nu voi mai veni
Şi asta-ţi spun c-o să te doară. O să simţi şi tu-n sfârşit
Ce, de când am venit aici, eu într-una am simţit.
Nopţi prea multe nedormite, lacrimi multe şi uitate,
Pentru astea toate-acum, tu ai să mă pierzi în noapte.
Prea multe am greşit şi eu, dar mereu le-am reparat,
Dar tu, când ţi-ai văzut visul cu ochii, de ce simt eu chiar ai uitat
Şi asta îmi este problema, că cam mergi pe interes
Nu credeam că, pentru tine, asta-i calea spre succes.

Sictir

Am avut o zi perfectă şi, ca de obicei, trebuie să mi-o strice mama la sfârşit. Azi, n-a făcut decât lucruri pe dos. Şi tot eu sunt aia nesimţită. Hai dă-o-n doamne iartă-mă!
Oricum, îţi mulţumesc, mamă, pentru contribuţia ta în ziua mea de astăzi. Puteam să mă şi lipsesc, să ştii!