TT

Na că fac a 100-a postare despre ea. Nu pot să cred. Dacă citeşte asta, deşi mă îndoiesc, să îmi mulţumească.
Bine, de mine n-a scris nimic încă. Dacă vede asta, sigur o să scrie. Nu că m-ar deranja. Pe mine nu mă poate atinge orice ar face. Mie nu îmi strică imaginea o distrusă ca ea. Lumea ştie cine sunt şi ştie cine e ea. Mă rog, de ea ştie lumea din cauza blogului său minunat. Aşa a reuşit să atragă atenţia. Mai mult nu o duce capul. Eu, în schimb, nu mă ascund în spatele unor cuvinte care, până la urmă, nu înseamnă nimic.
Scriu despre ea pentru că m-a plictisit îngrozitor. Ştiu că îi fac reclamă, dar puţin îmi pasă. Şi, la o adică, să se simtă bine. În fine. Dacă ar fi să vreau să enumăr diferenţele dintre mine şi ea, aş putea să scriu o carte. Dar nu merită. Tot ce vreau să zic până la urmă e că o compătimesc. Este o copilă care caută atenţie şi cum altfel, dacă nu cu comentarii aiurea? Nu are tupeul să spună cine e din cauză că vorbeşte prea multe chestii care sunt neadevărate. Îşi dă cu părerea, vezi Doamne, este o ţară liberă şi are dreptul la o părere. Dacă tot îşi cunoaşte drepturile atât de bine, de ce oare nu ne-o spune cine e? Nu ar trebui să aflăm cine este ca să încercăm disperaţi să ne înconjurăm de persoane aşa de inteligente ca ea?
Bine, de ajuns cu metaforele şi cu sarcasmul. Nu am mare lucru cu ea, dar începe să mă plictisească, enerveze şi aşa mai departe. Mai pe scurt, am obosit s-o mai ascult. Am obosit să îi citesc blogul şi să văd toate tâmpeniile pe care le scrie. Azi, când am văzut postarea despre Raluca, am rămas de-a dreptul panou. În primul rând, fetiţo, fă-ţi control la ochi. Poza aia chiar arată bine. Eşti ca una care îmi zicea mie că nu îi plac cerceii pe care îi aveam într-o poză de-a dreptul artistică. Nu suport chestia asta.
Apoi, stau şi mă întreb dacă nu i-a zis nimeni niciodată că înţelegem ce zice şi dacă vorbeşte în română. Nu mă deranjază că scrie în engleză din cauză că nu m-aş prinde de ce zice sau ceva că, slavă Domnului, trăiesc unde trăiesc şi vorbesc engleză absolut în fiecare zi, dar ce vrea ea să facă prin chestia asta e să ne arate că ştie. Ştim că ştii, toată lumea ştie. Nu toţi o etalează atât de penibil, dar dacă nu suferim, nu înseamnă că nu am avea cu ce, ci doar că alegem să nu o facem.
Stau uneori şi mă întreb dacă crede că o să rezolve ceva prin ce face. Da, atrage atenţia după care văd că este absolut disperată, dar atrage ură. Ce om vrea chestia asta? Înţeleg că ai o problemă cu clasa noastră în special, dar chiar ţii neapărat să te înjure o clasă întreagă? Uite că ţi-ai atins scopul.
Na! Mă întreb de ce nu mi-oi fi făcut şi eu un blog separat pe care să spun toate astea şi mă întreb de ce nu mi-oi fi pus un nume fals, de ce nu mi-oi fi ascuns faţa şi de ce nu oi fi început să vorbesc engleză. A, stai. Cred că ştiu. Poate pentru că nu îmi e ruşine să spun în faţă ce cred, pentru că nu mă feresc să fac mişto de toţi distruşii şi pentru că sunt conştientă că nu e nevoie să vorbesc în engleză ca să mă înţeleagă românii.
Şi sincer, dacă se apucă să scrie despre mine pe blog, cum am zis şi la începutul postării, mi se rupe! Pentru că ştiu cine sunt şi ştiu că ai mei ştiu cine sunt. Şi nu o să facă nicio diferenţă una ca ea. Oricum nu sunt perfectă. Sunt doar mai bună ca ea. Plus că dacă chiar aş asculta tot ce zic idioţii gen despre mine, aş avea prea multe probleme.

Pentru el

Pentru el şi pentru faptul că de două zile mă freacă la cap să pun chestia asta pe blog.

"uite, acum căutăm apa să arătăm că suntem şmecheri şi nu ne ducem până în bucătărie pentru o cană de apă. nu mai suntem şmecheri

acum ..suntem proşti că trebuia să punem ceaiul şi dup-aia apa. acum deschidem cutia cu ceai granulat de gogâie ce suntem şi începem operaţiunea: alegem cele mai fine şi gustoase boabe, măsurăm fiecare picătură de apă, acum amestecăm cu o mişcare circulară de 1080 de grade şi o viteză de 50 de rotaţii pe minut.

schimbăm sensul de rotire şi facem aceeaşi operaţie timp de 1 minut. acel minut s-a dus şi mă doare mâna de parcă aş fi dat la labă 40 de min.

degustăm conţinutul, scuipăm în cuva special amenajată de lângă birou.. adică coşul de gunoi. conţinutul este bun.

deschidem cu dexteritate pachetul de ţigări cu o ţigară în el şi constatăm că de fapt nu mai este niciuna în el.

deschidem alt pachet, scoatem o nouă ţigară şi o aprindem folosind instrumentul numit aruncător de flăcări de buzunar.

degustăm din nou ceaiul de lămâie şi constatăm că este perfect şi foarte bun de băut

sfârşit. şi aşa se încheie .. reţeta de acasă3"

Conversaţie inteligentă a lu' Mihai. Totuşi, mi s-a părut bună de postat. Enjoy!

*îmi cer scuze pentru lipsa de majuscule. După ce am pus diacritice, m-am plictisit.

Copilăria noastră

Mai ţineţi minte? Mai ştiţi când eram copiii ăia mici şi inocenţi cu mâinile veşnic murdare şi lipsiţi de vreo grijă? Mai ştiţi când intram în casă devreme ca să ne uităm la desene? Desenele copilăriei noastre. Unde oare au plecat?
Stau şi mă gândesc cum totul s-a pierdut. Unde sunt toate lucrurile care ne încântau când eram mici? M-am trezit brusc şi am realizat că am crescut prea repede şi că, odată cu trecerea anilor, toate lucrurile astea au dispărut. De ce? Când eram mici, vroiam să creştem şi, acum că am crescut, ne dorim să fim iarăşi mici.
Sincer acum, cine nu vrea să aibă patru-cinci ani, să iasă afară cu maică-sa în parc, să se dea în leagăn în soare şi apoi acasă, să se uite la desene? Cine nu vrea ciocolată, cine nu vrea caramele, cine nu vrea Sugus sau Bonibon?
Mai ştiţi cum era? Ce fericiţi eram, ce fără griji, ce inocenţi, ce toate alea. Şi totul s-a pierdut aiurea. E păcat. Şi mie una îmi e dor. Mi-e dor de feţele alea de copii care s-au maturizat prea brusc şi prea devreme. Pe mulţi dintre voi vă ştiu de când aveam patru ani şi ne băteam pe jucării în nisip la grădiniţă. Mai ţineţi minte? (în special Zozo!) Mai ştiţi când ne ascundeam de învăţătoare să nu ne vadă că beam apă după ce veneam de la sport? Acum ne ascundem de diriga să nu ne vadă că fumăm după sala de sport în pauze. Când eram mici, ne rugam de părinţi să ne cumpere jucării de Crăciun. Acum, ne rugăm de ei să ne ia haine din mall o dată la două săptămâni.
Unde au dispărut toate chestiile pe care le făceam? De ce s-au schimbat atâtea într-un timp aşa de scurt? De ce nu putem da timpul înapoi? Şi de ce nu ne bucurăm de ce avem înainte de a pierde? Mi-e dor de toate!

Superficial

Stau şi mă uit pe facebook la româncele noastre frumoase. Fete de 14-15 ani. Şi totul pare cam la fel. Fond de ten cât cuprinde, creion cât mai negru la ochi, gene lungi şi grele, exces de rimel, roz neon, modele de leopard, gentuţe de-alea mici de nu îţi încape nici telefonul în ele, fuste scurte sau blugi strâmţi (de cele mai multe ori în culori aprinse sau negri), păr îndreptat cu placa şi dat cu fixativ şi buze care vrei nu vrei strălucesc în lumina puternică a blitz-ului. Asta este fata. Ce veţi vedea în jurul ei? Politehnica, parcurile mari din Bucureşti (în special Cişmigiu şi Herăstrău), scări, lacuri, alcool, ţigări, brichete, pahare, scrum, perdele de fum, narghilea şi lista poate continua la nesfârşit. M-am plictisit de acelaşi lucru din nou şi din nou. Şi ce este cel mai rău este faptul că pozele în care sunt cel puţin cinci dintre aceste elemente sunt cele mai comentate, cele mai apreciate, cele mai mişto şi aşa mai departe. De ce? Pentru că nu contează că încercăm să fim ceva ce nu suntem de fapt. Atâta timp cât place, este perfect.
Şi chiar mă întreb cine sunt eu ca să mă pun în calea lor. Cine sunt eu ca să le critic? Dacă lor le place aşa, perfect. Nimic împotrivă. Nu zic că eu nu fac absolut niciuna din cele de mai sus, dar eu nu îmi fac poze în halul ăsta. Ce este şi mai de plâns este că au lume în jurul lor doar pentru cum arată şi se cred importante. Şi nu e ok. Atrag pentru că sunt diferite, lumea vede că sunt apreciate pentru stilul lor original, iar aici intră în schemă instinctul de turmă. Chiar nu e ok!
Şi poate nu m-aş fi luat de asta dacă nu mi s-ar fi întâmplat şi mie. Azi am avut nevoie de machiaj pentru film. Fond de ten, rimel, creion, fard mov şi gloss vişiniu. În mod normal, eu nu arăt aşa. Nu mă machiez pentru că, una la mână, mi-e lene să o fac în fiecare dimineaţă (mai bine fumez o ţigară decât să mă machiez) şi a doua la mână, îmi distruge tenul. Azi l-am pus pe faţă la şcoală. Vreau să zic că toată lumea azi s-a uitat la mine. Mergeam prin şcoală şi toată lumea mă fixa cu privirea. Şi pe stradă la fel. M-am dezvăţat de asta din cauză că aici chiar nu se uită nici dracu la tine. Treci neobservat. Eşti invizibil. Azi toată lumea s-a holbat la mine.
Deci, chestia nu e doar la români. De ce se rezumă totul la cum arăţi? E vreo conspiraţie împotriva valorilor umane pe care le avem cu toţii? E vreo încercare de trend sau ce? Chiar nu mă prind. De ce trebuie să fim aşa de superficiali? De ce trebuie să ne alegem prietenii după cum arată, ce poartă şi câţi prieteni au? Nu e bine. Şi mă calcă pe nervi, dar presupun că nu pot să schimb pe nimeni după cum vreau eu, aşa că o să tac din gură, dar nu înseamnă că o să îmi şi placă. Oricum, am ajuns la concluzia că, din punctul ăsta de vedere, sunt două categorii de fete. Cele care se iau după ele şi se cred interesante pentru că fac ceva ce nu le reprezintă sau cele ca mine, care stau undeva mai la distanţă şi râd de nou-intratele pă trend.

Frumos

Pusă în situaţia de a alege şi apoi pusă în situaţia de a nu a avea nicio altă opţiune. Ca de obicei. Când mi s-a deschis o uşă, a trebuit altcineva să mi-o trântească în nas. A trebuit cineva să mă împingă de pe marginea prăpastiei şi să mă privească zâmbind cum cad.
Nu dau vina pe ea pentru că îi e frică. Poate şi eu aş fi făcut la fel. Dau vina pe statul român care are nişte legi tâmpite şi pe mama care (ea are dreptate la faza asta) e imprevizibilă şi nu ştii ce poate face. Se pare că, până la urmă, trebuie să aştept cele patru luni înainte de a îmi vedea visul cu ochii. Înainte de a lăsa totul în urmă, înainte de a-mi îmbrăţişa viaţa veche şi lipsită de griji. O să treacă, nu zic că nu, dar am crezut în asta. Am crezut că e posibil şi pe urmă am văzut toată lumea mea nou-născută prăbuşindu-se sub ochii mei sticloşi privind cu neputinţă peisajul. Imaginile mi se înceţoşază şi se pierd. Iar pe fundal aud un râset meschin şi o voce spunându-mi "dacă n-ai făcut-o când erai aşa de aproape, nici ca ai să o mai faci".
Dar nu e aşa. Am să o fac! Pentru că am o ambiţie şi am un vis. Cum am mai spus, am un viitor de construit şi am o viaţă de trăit. Şi nu o să îi las pe alţii să îmi spună cum să o trăiesc cum nu am să îi las pe alţii să îmi construiască viitorul cum vor ei. Şi ştiu că dacă nu mi-l fac singură aşa cum vreau, nu o să-l facă nimeni pentru mine. E timpul să pun punct la tot ce se întâmplă în jurul meu şi să mă ridic în picioare pentru ce vreau eu să fac, pentru lucrurile în care cred şi pentru lucrurile importante pentru mine.
Mai pe scurt, nu-mi pasă când şi cum, dar am să o fac până la urmă pentru că nu am de gând să îi mai las pe alţii să decidă pentru mine. Şi asta este o promisiune!

Punct!

M-am săturat! Gata. S-a terminat tot. Nu mai suport. Plec!
Dacă pot face rost de banii necesari, am plecat din ţara asta cu primul zbor. Nu se mai poate. Pentru ziua de ieri, pentru noaptea asta... Aveţi idee în ce hal de obosită pot să fiu? Dar pot să dorm oare? Nu! Normal că nu. Pentru că trebuie să se certe cineva la etaj. Sigur că da! Am ajuns la concluzia că nu mai am ce să caut aici. Mai bine plec dacă lumea nu mă vrea. Şi doare ca naiba să ştii că oamenii cu care stai în casă nu te vor lângă ei. Mai ales când oamenii ăştia îţi sunt o oarecare familie.
Toată ziua s-au certat ai mei şi toată ziua am zis că e în regulă, că nu se moare din asta, că o să treacă, că nu o să plâng, căcat. Dar ce, se poate?! Nu există. Şi am plâns. Pentru că din certurile lor stupide eu am de suferit cel mai mult. Şi să aud ce zice el de mama e mai mult decât pot eu să duc. Dar pot să mă iau de el oare? Normal că nu!
Nu îmi place. Am zis să stau, să mă calmez, să îmi termin şcoala, dar văd că ei nu mă pot lăsa să fac asta liniştită. Prea mult pentru ei şi lumile lor mici. Şi dacă pe mine mă doare atât, dacă eu mă consum atâta, dacă eu mă gândesc la toate prostiile pe care o să le fac şi la cum o să îi afecteze, dacă eu fac toate astea şi tot eu îmi bat joc de relaţia lor... Hai dă-o naibii de treabă. Nu. Chiar nu. Pentru că după ce că eu sunt aia prinsă la mijloc şi tot eu sunt aia călcată în picioare, tot eu sunt aia nerecunoscătoare. Nu! Mie nu îmi face nimeni chestia asta!
A fost o greşeală să vin aici de la început. Şi greşeala asta nu o să continue. Trebuie ca cineva să mă înţeleagă.  Şi ăsta e momentul în care trebuie să o facă. Niciodată nu credeam că am să ajung în halul ăsta, dar am ajuns. Nu pot da timpul înapoi, dar pot să mă opresc. Şi dacă fac rost de bani o să se termine totul foarte repede.

A naibii să fii, viaţă!

Bine, ştiu că nu prea îmi stă în fire să pun poze cu mine pe blog, că nu mă machiez aşa de obicei şi că am editat poza, chestie care iar nu îmi stă în caracter, dar nu despre asta e vorba. E vorba despre faptul că mama şi al ei sunt doi tâmpiţi şi jumătate. Mai mult el de data asta.
Să încep cu începutul. Azi a fost chiar o zi mişto. Mă refer la vreme. Era soare, frumos, cald, nu bătea vântul, nicio problemă. Eu mă gândesc să ies cu mama să îmi iau pantaloni şi eventual căşti că mi s-au stricat. Ok. Mă duc, mă spăl, mănânc şi îi zic lu' mama toate astea. Zice că e ok, că vrea şi ea să îşi ia vopsea de păr şi mă roagă să îmi fac timp să o vopsesc, dar că azi o să fie aglomeraţie la magazinele alea, că mai bine mergem luni după ce termin eu orele, eu mă rog de ea să mergem azi şi până la urmă acceptă. Se duce să îl întrebe pe al ei dacă are nevoie de ea azi că ea vrea să se ducă cu mine. El simte imediat că a zis Ioana că vrea ceva şi mă-sa iar îi cumpără imediat şi începe să abereze că nu are nevoie, că se descurcă singur, să se ducă să îmi cumpere, că chiar dacă ar avea, părerea lui nu contează, să se ducă să aibă grijă de mine că de noi se ocupă el singur (gen, să facă mâncare, cumpărături şi de-astea). Mama îşi ia foc, normal. Că, din moment ce l-a întrebat, părerea lui contează. El comentează şi încep să se certe. Mama zice că nu se mai duce nicăieri şi că nu îmi mai cumpără nimic. Trec peste.
Mă duc şi îi zic că nu mă interesează dacă îmi mai ia sau nu, că eu tot vreau să ies. Zice că ieşim, dar după ce se duce el să ia ţigări. Chestie care s-a întâmplat mult mai târziu şi exact când era mai frumos, la 12-1 eu nu am putut să ies.
Până la urmă, plecăm de acasă şi pe drum am o discuţie cu mama. Şi îi zic că el mă enervează, că eu am ajuns subiectul lor de ceartă, că nu trebuie să zic aia, nu trebuie să zic ailaltă, trebuie să nu par prea fericită, prea relaxată, dar nici prea întoarsă să nu par. Şi în niciun caz să nu fiu indiferentă! Da' ca ce chestie, că eu nu mă prind. Apare ăsta de nicăieri după paişpe ani de zile şi îmi strică mie toate socotelile. Cine e el ca să fiu eu aşa de atentă la tot ce scot pe gură pentru el? Ce e el pentru mine? E un nimeni. E un nimic. Ştiu că stau cu el în casă, dar nici măcar respect nu pot să am pentru un astfel de om. Nu oi fi eu cea mai educată fiinţă de pe pământ, dar nu pot să mă cobor într-atât. El e mult sub standardele mele şi chiar nu sunt cu nasul pe sus sau ceva, dar îi lipsesc nişte piese din educaţia elementară şi lipsa de educaţie este unul din lucrurile care mă fac să nu suport un om. Nu pot să mă înconjor de oameni de-ăştia pentru că sunt o pierdere de timp şi pentru că mă enervează. Lucruri care mie mi se par normale şi mi se pare că ar trebui să le facă toată lumea, un needucat nu le va face şi o să ne certăm într-o zi pe tema asta. Cu el nu pot să mă cert. Lui nu pot să îi zic. Asta mă enervează şi mai tare. Ce e el pentru mine să nu pot să îi zic în faţă ce mă deranjază la el? Cine e el ca să îl pup în cur? Nu mulţumesc! Niciodată! Nu trebuie să îl plac, nu trebuie să încerc să îl schimb, trebuie numai să-l suport. Cam greu cu aşa o atitudine.
Are în el nişte chestii pe care nu poţi să i le scoţi din caracter. Plus că mă enervează la culme că vorbeşte aiurea despre mine. Că el ştie că eu sunt aşa şi pe dincolo, dar eu nu sunt cum crede el deloc! Şi i-aş zice-o în faţă, dar ce, pot? Adică cum, cine mă cred? Dar lăsându-mă pe mine la o parte, vorbeşte aiurea de mama. Mama pe care nu pot s-o suport, dar când îl aud pe ăsta ce zice, îmi vine să-l împrăştii pe pereţi. Şi mai are nişte chestii idioate. E tâmpit şi nu pot să îl sufăr.
Când o vopseam pe mama, am avut un moment în care m-am oprit şi m-am uitat pe geam. Era aşa soare şi frumos, aproape ca vara. Noi nu, nene. Stăm în casă, ăştia doi sunt certaţi, eu sunt la mijloc şi sunt plină de nervi. Căcat! Asta nu trebuia să se întâmple.
Dar în ciuda tuturor lucrurilor care nu trebuiau să se întâmple azi, totuşi îmi bag picioarele în ea de viaţă, nu dau doi bani pe ea, nu îmi pasă de nimic şi am tupeul să zâmbesc.

Eh...

Bun, ca să se ştie că asta nu va fi postarea care să mă facă cea mai întreagă la cap persoană în ochii voştri, o să încep prin a spune că râd. Nu ştiu de ce râd. Poate că tot ce am băut azi îşi spune cuvântul, deşi nu cred că am fost ameţită mai mult de cinci minute toată ziua. În fine. Postarea nu e despre ce, cum şi cât am băut eu azi. Postarea e despre faptul că mi se pare ciudat totul.

Trec de la o stare la alta. Ţin minte că în maşină nu scoteam două vorbe. Doar ascultam muzică şi mă adânceam în amintiri din ce în ce mai mult. Am venit acasă, am început să am grijă de maică-mea că a întors-o răceala mai nou. Pe urmă, mă schimb şi eu ca un om normal, mă aşez în pat, fac ce fac şi încep să râd gândindu-mă că în maşină îmi aminteam toate alea. Şi râd şi mai tare realizând că nu era nimic de râs în amintirile alea. Iar aici vine partea în care îmi dau seama că nu ştiu de ce râd de fapt. Chiar nu mă prind de ce am făcut toate astea. 

Bine, nu am de gând să vă zic la ce mă gândeam în maşină şi nu am de gând să vă întreb mai apoi dacă vouă vi se părea de râs. Tot ce vreau să zic e că mi se pare că tot alcoolul ăla îşi face efectul de-abia acum. Ce aiurea e, frate! Mă simt fericită, mă simt de parcă plutesc, mă simt ciudat! E naşpa, dar îmi place. Şi iarăşi râd! N-am văzut aşa ceva! Gata. V-am plictisit destul. Mă opresc din aberaţii. Vă iubesc pe toţi. M-a apucat şi iubirea! Şi iar am început să râd! (Dacă vă gândiţi să îmi spuneţi asta, jur că nu sunt beată. Sunt doar veselă. Şi nu cred că e de la băutură. E ţăcăneala mea periodică.)

*La mulţi ani, Zozo!

Jurnal

Îmi amintesc când aveam unul. Ştiu că îl adusesem aici. Cred că l-am dus înapoi în România. L-am căutat azi şi nu l-am găsit. Sau mi l-o fi luat mama? Greu de crezut că mi-a umblat prin sertare chiar în halul ăsta.
Faza e că, deşi nu mă pot ţine de el, mi-ar fi fost bun unul acum. Şi mi-e lene să încep altul. Chiar aş fi avut nevoie de jurnalul ăla. Carneţelul ăla mic cu coperţi portocalii, cu desene pe el şi care se închidea cu magnet.
Şi asta mă întoarce în timp la vremea când aveam unul. La vremea când scriam în el, la vremea în care ştiam unde e, vremea în care îmi păsa dacă era găsit... Vremuri care au trecut. Trist.
Mi-e dor.

Gânduri la miezul nopţii

Chiar era necesar să vorbim despre asta? Nu că îmi pare rău, dar ţi-am zis, e perioada asta în care o simt mai intens ca niciodată. Şi doare ca naiba pentru că nu eşti aici. Nu e vina ta, dacă deja te gândeşti la chestia asta. Nu e şi nu o să accept să zici că e. E vina mea. Eu nu am altceva mai bun de făcut decât să stau trează toată noaptea gândindu-mă la cum ar fi dacă n-ar mai fi. Chiar trebuia să ne apucăm să vorbim despre halul în care aş fi dacă nu te-aş mai putea vedea niciodată?
Ok, o să o mai spun o dată, dacă tot am ajuns până aici. Mai bine aş muri şi eu decât să ştiu că nu te mai am. Mi-ar fi mai greu să ştiu că nu mai există nicio cale de a ajunge la tine decât să te ştiu departe. Mi-ar fi de mii de ori mai rău şi dacă vreodată pleci din viaţa mea, oriunde te duci, te rog, ia-mă cu tine. Eşti o parte din mine. Nu mă rupe-n două. Nu mă face să mă înec în propriile lacrimi. Nu mă pune să iubesc pe altcineva. Nu mă face să trec prin aşa ceva pentru că nu ştiu cum aş suporta şi nu ştiu ce aş face. Nu ştiu ce idee mi-ar veni. Nu ştiu în ce hal aş mai ajunge, nu ştiu ce reacţie aş avea.
Aşa cum mi-ai zis că provoc dependenţă, şi tu faci la fel. Cum a zis profu' meu, ţi-am zis, iubirea e cel mai tare drog pe care poţi să-l iei. Când am zis că te iubesc, nu mi-a zis nimeni că asta are efecte secundare şi că nu o să mai pot să renunţ la tine.
Şi se face un an. Ce mai e? Două luni şi ceva? Asta trece repede. Asta da. Alea cinci luni, nu. Ţi-am zis. În mod normal, ar trece, dar momentele în care îmi e dor de tine fac totul mai greu. Şi bine, mai e şi atmosfera asta, ai dreptate. Dar stau şi mă gândesc. Un an. Un an, îţi vine să crezi? Şi parcă a trecut repede. Parcă ieri ne-am cunoscut. Parcă ieri ne-am văzut cinci minute lângă terasă. Parcă ieri mă luai din spatele blocului şi mă duceai la şcoală. Parcă ieri ne chinuiam să fim împreună şi parcă ieri ţi-am zis să alegi între mine şi ea şi vroiam să ne despărţim. Dar am rămas împreună. Atâta timp. Oare o însemna ceva? Oare chiar suntem "făcuţi unul pentru altul", cum le place lor să zică? Oare e adevărat? Oare asta înseamnă să iubeşti cu adevărat? Să simţi că universul tău întreg e cuprins în braţele celuilalt? Oare înseamnă să suferi şi să nu renunţi? Oare e ca în filme? Oare o să dureze pentru totdeauna, ca în visele noastre? Apropo, mai ştii când visam cu ochii deschişi să fim împreună şi peste trei ani? Oare o să se întâmple?
Şi dacă asta înseamnă să iubeşti cu adevărat, presupun că eşti prima mea iubire, nu? Şi presupun că te iubesc. Ce frumos sună, nu crezi? Şi hei, zâmbesc. Haha... Frumos sentiment. Îmi place! Ia-mă de mână şi zâmbeşte cu mine. A mai trecut o zi. Şi într-o zi, totul va fi bine. Va fi ca la început. Ţi-am promis asta. O să ne descurcăm noi cumva. Mereu ne-am descurcat, nu? De ce ar fi diferit acum? Va fi tot cum ne dorim. Ştiu asta. Simt asta! Şi ştiu că aşa va fi.
Şi mai ştiu ceva. Te iubesc. Te iubesc cum nu am iubit pe nimeni şi nu există un sentiment mai frumos!

Minunat

În mod oficial, vara mea e aranjată. Ştiu că e prea devreme să vorbesc despre asta şi ştiu că e de-abia începutul lui martie (şi azi s-au făcut două luni de când am plecat astă-iarnă), dar nu ştiu. Uneori, parcă îmi place să fac planuri pe termen lung. Mai ales atunci când ştiu că sunt realizabile.
Apoi, mai este minunat e că mi-a stricat mama ziua cu aberaţiile ei perfecte. Dă-o-n doamne iartă-mă de treabă. Când mergea totul bine, s-a trezit ea să ţipe că s-a trezit la opt, nu ca noi la unşpe jumate şi a început să i se pară că totul i se cuvine numai din cauza asta. Îmi face mie scandal fără motiv şi aşa mai departe.
Nu mai înţeleg nimic din ziua asta, dar presupun că nimic bun nu poate dura mult, nu? Unde sunteţi toţi când am nevoie de voi?
Totuşi, mi-a plăcut de Steph. Eu ţip să citească ce i-am scris şi ea aberează şi mă face să râd. Bravo, copile. Te iubesc. (Şi nu numai pe ea, dar restul vă ştiţi voi)

*altă postare fără sens. Le mulţumesc totuşi celor care o citesc