Cu ocazia sfârşitului

Ei bine, cu ocazia faptului că acest an se încheie, ţin să vă doresc de-alea cu sănătate, bucurii, realizări şi fericire, fie ca noul an să fie cum îl vreţi şi aşa mai departe. Aţi prins ideea.
Al doilea revelion pe blog. Vă mulţumesc tuturor!

Miki

29 decembrie anul trecut, în scară la Dana. Ai ieşit din casă cu o pungă roşie de cadou în mână. Şi mi-ai dat-o, iar în ea era Miki, ăsta mic şi albastru din poză. Bine, el şi o felicitare (pe care încă o mai am şi ştiu unde e!).
Ei şi din ziua aia Miki al meu (sau al nostru, că nici acum nu m-ai lămurit cum trebuie) e cu mine peste tot. La modu', l-am luat din Bucureşti în Londra, din Londra în Paris, înapoi în Londra, apoi iar în Bucureşti, puţin prin Vama Veche, înapoi în Bucureşti şi acum, ca mine, în Londra înapoi. Azi s-a făcut un an de când mi l-ai dat. Un an de zile, eu nu am stat nicio noapte fără el. Şi nu am de gând să îi dau drumul din braţe acum.
Nu sunt multe de zis, deşi ar trebui să fie. Mersi. Mersi mult. Am şi eu ceva care să îmi amintească de noi oriunde aş fi. Şi crede-mă că, în anul ăsta de când îl am, s-a descurcat perfect.

*Te iubesc!

De-ale maică-mii

Azi am vrut să mă duc să vorbesc şi eu cu doctoriţa lu' mamaie ca să îmi zică şi mie de ce a murit. Mă duc frumos la Municipal. Acolo, o întreb pe domnişoara de la recepţie de doctoriţă. Îmi zice că e la muncă. Îi mulţumesc tipei şi lui Dumnezeu, în acelaşi timp, că ştii cum sunt doctorii în România, mai ales de sărbători. În spatele meu, un mare panou pe care scria fiecare secţie unde e. Oncologie, etajul şapte. Ok. 
Mă duc să caut liftul. Îl găsesc repede şi, mă rog, mă urc în el, aşa aglomerat cum e el. Acolo unde erau butoanele, stă frumos o tanti îmbrăcată în capot de-ăla de vezi prin spitale, ştii ce zic, nu? Ei şi cum stătea asta pe scaun, eu dau să apăs pe buton.
- Eu sunt aici ca să apăs pe butoane! îmi zice cucoana indignată. Eu stau şi mă gândesc. Ori suntem noi idioţi şi chiar avem nevoie de cineva care să apese pentru noi pe butoanele unui amărât de lift, ori asta e încă o aberaţie tipic românească. Cum puii mei să plăteşti un om să se plimbe cu liftul şi să apese pe butoane?! Mă calmez.
- La etajul şapte, zic eu.
- Liftul ăsta merge doar la etajele cu soţ! îmi răspunde aceeaşi voce enervantă. Îmi păstrez calmul.
- Bine, atunci merg la opt. 
Mă duce cucoana la opt. Îl întreb pe unul de pe-acolo unde sunt scările să mai cobor un etaj. Îmi explică că sunt câteva trepte undeva pe un culoar micuţ şi apoi e o uşă verde, să merg pe-acolo. În fine. Cobor la şapte. Acolo, nici urmă de oncologie. O întreb pe o doctoriţă unde e oncologia. Deja mă enervez. Aia îmi zice că s-a mutat la etajul treişpe de un an.
- Păi scuza-ţi-mă, domnişoară, de ce scrie jos că e la etajul şapte, dacă s-a mutat la treişpe de un an?! o întreb eu. 
Cu cât stau mai mult aici, cu atât mai rău mă enervez. Tipa îmi spune că nu ştie. Nu mă surprinde. Îi mulţumesc sarcastic şi plec. Aştept iarăşi la lift. Apare iar cretina în capot care stă pe scaun. Îi zic: 
- Etajul treişpe.
- Doamnă, vă rog să vă daţi jos, eu acum cobor. îmi răspunde ea. Aici mă umplu de draci deja.
- Cucoană, nu mă dau jos deloc. Am să cobor cu dumneata şi ai să mă duci până la treişpe, da?! 
Ea se uită la mine pieziş, dar nu zice nimic. Cred că a văzut că am luat-o tare. Nu a mai comentat nimic. Am coborât cu ea, ajungem la şase. Urcă nişte oameni. Liftul se umple de lume. La un moment dat, începe să piuie ceva. Asta în capot se sesizează.
- Ce? Să coboare cineva. Nu vedeţi că sună soneria? E prea greu liftul! 
Bine, lumea vroia mai sus, asta că coboară, nimeni nu s-a dat jos, în fine, s-a luat unul de ea ca îşi bate joc de blonavi cu liftul ei cu tot, i-am zis şi eu că e plătită ca să apese nişte butoane şi că asta nu e normal. În sfârşit, ajung la treişpe.
Mă duc direct la tipa de la biroul de acolo şi, cu tupeu, îi zic că nu am de gând să aştept la coadă, cum a făcut mama ani de zile, că vreau doar cinci minute să vorbesc cu doctoriţa. Până la urmă, reuşesc. Nu ştiu ce şi cui o fi zis aia, dar a ieşit asistenta imediat din cabinet şi m-a primit.
În fine, vorbesc cu doctoriţa, ies şi mă duc la lift. Acelaşi lift. Acolo, mai aşteptau trei persoane şi o întreb pe o fată, de parcă aşteptam autobuzul:
- Aşteptaţi de mult?
- Cam de cinşpe minute, îmi zice ea pe un ton ce mi-a dat de înţeles că nu apreciază mai mult decât mine dezinteresul personalului.
Întâmplarea face ca, la celălalt capăt al încăperii să fie alt lift la fel de frumos ca ăsta mare cu cucoana dinăuntru, dar puţin mai mic. Avea lângă un afişel pe care scria "Lift pentru medici". Eu îl chem, vine şi fata asta pe care am întrebat-o cu mine, apăs frumos, singură pe "P" şi am ajuns la parter în trei minute. 


Ei şi asta mi-a zis mie mama azi când am întrebat-o cum s-a distrat. Pe mine nu mă surprinde, că ştiam că aşa e în spitale, dar pe ea, da. Şi e urât. Pentru că putem fi altfel, dar nu vrem. Şi la asta se rezumă tot în ţărişoara noastră. Trist. Sincer.

Crăciun

Crăciun. Şi totuşi, Crăciun de unde? De la televizor poate. Ăla e singurul loc în care lumea chiar se bucură, deşi fals, şi vrea să transmită o emoţie pozitivă în "sfânta zi de astăzi". Nu ştiu cât de sfântă e când mai mult de jumătate din populaţia globului va ajunge la spital în comă alcoolică azi. Nu înţeleg mentalitatea asta. Eu am motiv să beau. Beau să uit, ca de obicei, şi tot ca de obicei, îmi amintesc mai tare.
Mă uit înapoi, deşi nu ar trebui să o fac. Nu încă, dar ce mi-e că o fac acum, ce mi-e că o fac pe 31? E acelaşi lucru. Prefer să nu mă apuce 12 noaptea gândindu-mă la ce prostii am mai făcut şi la ce prostii regret. Mă rog. Mă uit înapoi, cum spuneam, şi ce văd? Mă văd împlinită şi apoi, mă văd mai jos decât converşii ăştia în care păşesc apăsat şi sigură pe mine, sfidând cu neruşinare viaţa şi problemele. Văd că, la mai puţin de zece zile până la terminarea anului ce se putea declara bun în viaţa mea, a trebuit să învăţ cum să îmi dezrădăcinez toate sentimentele, cum să îmi omor sufletul cu sânge rece, cum să îl înec în alcool şi cum să îl asfixiez cu fum de ţigară, cum să înfig în el lama uitării şi a nepăsării. Iar ironia este că a trebuit să fac asta din cauză că îmi pasă de cei din jurul meu şi pentru că nu vreau să îi fac să sufere făcându-i să mă vadă pe mine suferind. Răceala mea i-a făcut să sufere mai tare.
Ce fac? Unde mi-e locul în lume? Doamne, în sfânta zi de azi, îmi întorc faţa spre tine şi te întreb unde mi-e locul? Ce am făcut eu bine pentru cei din jurul meu în viaţa asta? Şi n-ai să-mi răspunzi, nu-i aşa, Doamne?  N-ai să-mi răspunzi pentru că nu am fost cuminte şi de-aia nu mi-a adus nici Moş Crăciun nimic, nu-i aşa?
Nu ştiu ce zici tu, mamă, că te uiţi la mine de-acolo de sus, dar eu ştiu că nu o să ne mai revedem niciodată, pentru că Raiul este închis pentru mine. (Înainte să întrebaţi, mi-a murit bunica, nu mama, dar eu mama îi ziceam când trăia.)
Şi uite aşa trece şi Crăciunul, o altă zi rece în care beau şi fumez fără să îmi pese de nimic din ce mă înconjoară. Sunt la pământ. 2011 şi-a bătut joc, la fel ca mulţi alţii, dar mă rog. Viaţa merge mai departe. Trăiesc cu speranţa că 2012 va schimba ceva, deşi ştiu că sper degeaba.

Odihneşte-te în pace!

Mai ştii, Miruna, (dacă citeşti) când ne-ai făcut poza asta? Asta e ultima poză cu ea pe care o mai am. Din ziua asta sunt ultimele. Şi regret.
Regret că nu am petrecut mai mult timp cu ea cât am avut timp, cât a fost acolo, lângă mine, iar acum e prea târziu. Nu mai e. Regret pentru că acum voi privi la cer şi voi şti că mă vede cum o dezamăgesc când fac prostiile pe care ea mi-a zis mereu să nu le fac sau voi şti că mă vede în clipele fericite şi voi vrea să fie lângă mine acolo ca să se bucure cu mine şi pentru mine. Întotdeauna mi-ai fost alături. M-ai iubit de parcă tu m-ai fi făcut, nu mama. M-ai crescut la fel. Şi acum ştiu că ai vrea să mă mai auzi odată şi să îmi zici că nu mai poţi sta mult, dar că eşti mândră de mine şi că nu puteai să îi ceri lui Dumnezeu mai mult decât pe mine. Şi că nu a trebuit să mă ceri. Mereu m-ai înţeles şi te-ai bucurat pentru mine. M-ai iubit îngrozitor de mult şi o realizez acum, când nu mai eşti aici să ţi-o spun.
A murit azi, la 16:10, ora României. Eu am aflat la douăzeci de minute dup-aia. N-au vrut să-mi zică, dar ştiam că altceva nu putea fi. M-au chemat acasă. Mama era acolo când am ajuns. Mi-a zis să stau jos, n-am vrut. Şi ea a început să plângă. Eram sigură că avusesem dreptate, deşi aş fi dat orice să nu fi avut.
Ai murit. Odihneşte-te în pace! Nu am ajuns să îţi spun asta până acum, dar ştii foarte bine că ai fost mai mult decât a fost orice bunică. Şi ai murit cu trei zile înainte de Crăciun.

În timp

Ştii, uneori, mă gândesc la cum eram înainte (noi, nu eu), la ce ai fost şi ce-ai ajuns, vorba ta. O dată în viaţă, nu mă refer la mine când o spun. Mă refer la tine. Şi ştiu, pe jumătate în ce stare eşti, te înţeleg, ştiu cum e să te scalzi în mizerie şi să te complaci cu situaţia. Ştiu cum e. E doar scuza ta penibilă pentru a nu face nimic cu viaţa ta. Ştiu cum e. Şi eu am folosit-o. Diferenţa e că eu am ştiut când a fost cazul să scap de ea, să mă ridic şi să fac ceva productiv.

Te ştiu demult, dar nu mai pot spune că te cunosc. Te îndepărtezi. Sau eu te îndepărtez? Cred că e puţin din amândouă. Şi ţi-am zis, ştiu în ce stare eşti şi te înţeleg, dar cât să mai înţeleg? Cât să mai aştept? Cât să mă mai rănesc singură în timp ce mă lupt cu morile de vânt? Nu pot. Oricât aş vrea, este imposibil ca dezinteresul şi lipsa de apreciere să nu mă dezguste mult peste măsură. Şi de-abia mă pot uita la tine, ştii? De-abia pot privi înapoi. Şi am încetat de un timp să mai privesc. Nu aş fi privit nici azi, îţi spun sincer, dacă nu aş fi răscolit trecutul pentru altcineva şi dacă perioada nu s-ar fi legat de tine. 

M-am întors în timp acum trei ani, atunci când te-am cunoscut, ca să caut pe altcineva, cineva care îmi merită timpul şi osteneala. Şi nici ea nu va citi asta, aşa cum nu vei citi nici tu, dar nu am uitat-o. Nu am uitat de pactul pe care l-am făcut şi de-aia mă întorc în timp s-o caut. 

Tu? Ce să mai zic despre tine? Îmi e milă, dar am uitat cum se arată asta. Înăuntru totuşi, cred că ăsta este ultimul sentiment pe care sunt în stare să ţi-l acord. Ştii cum e cu viaţa, cât oferi, atât primeşti. Mi-ai oferit nepăsare, mersi. Am să o cultiv, să ştii şi, când va fi gata de recoltat, îţi voi înapoia înzecit acest serviciu. M-ai învăţat să nu mai am încredere în oameni, dar în special în tine.

*un an şi şapte luni. Te iubesc!

Celălalt el

Am pierdut pentru că am pus punct sau am câştigat pentru că am reuşit să te conving să îmi laşi lumina aprinsă pe hol?
Am vrut să fac ceva bine, am crezut în minciuni şi în mii de vorbe pe care le-am auzit prea mult de la prea mulţi, ţi-am zis să pleci şi, la sfârşit, am pierdut tot. Fără tine, fără el, doar un altul care mi-a promis marea cu sarea şi faptul că se va schimba pentru mine, am pierdut singura şansă de reabilitare pe care mi-a promis-o lumea. Şi dacă am pierdut-o ce? Aşa pun problema. Nu caut să îmi spăl păcatele. Am mult prea multe şi ştiu că sunt un suflet gol pe drumul către o nemurire dureroasă pe care o voi câştiga trişând, pentru că Dumnezeu îmi va trânti porţile Raiului în nas dacă voi avea tupeul să încerc să intru acolo.
Tot ce am vrut după ce mi-am dat seama că am pierdut tot ce-am avut, a enşpe miliarda oară, ai fost tu. Pentru că tu ai fost cel pentru care, de la început, am fost singura opţiune. Ştiu, la început, ai făcut-o din nevoie şi ştiu că nu vei recunoaşte, dar apoi ai început şi tu să pui suflet într-una ca mine. Şi ţi-ai jurat că n-ai s-o faci, că mă cunoşti prea bine, dar ai făcut-o.
"Nu îmi pasă ce spune lumea despre tine. Eu ştiu cine eşti tu." Mă cunoşti mai bine decât mulţi alţii. Suntem la fel. Suntem doi monştrii pe care omenirea i-a marginalizat nevrând să-i aibă pe conştiinţă. O să murim singuri şi totuşi împreună, pentru că mă cunoşti aşa cum nu mă cunoaşte nimeni. Ai văzut mai mult decât am vrut să îţi arăt, dar nu îmi pare rău. Şi ştii de ce? Pentru că, dacă nu mă cunoşteai aşa şi dacă nu ştai de ce sunt în stare când vreau ceva, nu m-ai fi primit înapoi.
E adevărat, nici eu nu am fost plecată mult, dar nu cred că aş fi lăsat lumina aprinsă pe hol pentru una ca mine. Dar mă bucur că sunt aşa, pe de-o parte, pentru că sunt tot ce vrei şi îmi place. Tu mi-ai întins o mână când nici eu nu mă puteam uita la mine. Nu îţi pasă cum mă văd ceilalţi. În uniforma de şcoală sau în lenjeria neagră de mătase, în ochii tăi, tot aceeaşi copilă sunt. Ştii din ce sunt făcută şi de-aia mă vrei.
Sunt doar o alta, ştii prea bine, dar aşa simplă cum sunt, tu eşti conştient de cât pot să mă complic de mult şi faptul că m-am complicat cu tine te face să te simţi bărbat. Alimentează-ţi egoul nemărginit cu toată fiinţa mea şi hrăneşte-te cât mai ai cu ce. Nu vreau să plec încă, dar ştii foarte bine că încă nu sunt a ta.

Acasă

Mi-e dor de tine. Mi-e dor de casă, mi-e dor de tot ce am făcut anul trecut pe vremea asta. Pur şi simplu, mi-e dor.
Oricât aş căuta fericirea în paturi străine, ştiu că niciodată nu am să o găsesc. Dar dacă tot altceva nu am ce face şi nu îmi place să aştept pentru ce de obicei ştiu că mi se cuvine, de ce nu aş face-o? Şi da, ştiu, sunt doar o alta. Mă rănesc singură pentru că toate prostiile astea în care mă bag, nu mă fac decât să mă simt bine ca mai apoi să mă întorc acasă şi să îmi amintesc de ce aveam şi încă am, dar nu lângă mine.
Lume, compătimeşte-mă sau condamnă-mă mai bine (că mai mult asta ştii să faci), ştii că nu mă pot schimba. Invidiază-mă pentru că admit ce fac când altele s-ar ascunde. Dacă mă ascund de mine, am să devin un monstru cu adevărat. Şi încă nu vreau asta.
Nu mă înţelegeţi greşit, îmi iubesc viaţa. O iubesc la nebunie şi n-aş da-o la schimb pentru nimic în lume. Atâta doar că, uneori, ca astăzi spre exemplu, mă gândesc la faptul că mi-am dat inima în schimbul viitorului. Pentru ce m-am vândut de fapt, pentru bani? Şi zic că nu, dar ştiu că de fapt este da. Şi e un da care mă doare dintr-un motiv stupid şi nu ar trebui. Mă doare pentru că acum ştiu că sunt la fel ca toţi oamenii de pe planeta asta, şi mai ales ca toate femeile.
Mă interesează oare altceva decât un pat dublu care să mă aştepte primitor fără să conteze în casa cui se află? Mă interesează oare altceva decât succesul ăsta idiot care nu are formă şi nici conţinut? Mă interesează oare altceva în afară de muzica asta nebună cu care mă droghez zilnic şi fără oprire? Vreau altceva decât ţigări, sex şi băutură? Cred că da. Cred că te vreau pe tine. Şi nu te vreau cum îi vreau pe toţi cretinii care roiesc în jurul meu. Mi se pare că te vreau în continuu de un an şi şapte luni aproape. Şi mi se mai pare că m-am ataşat de tine mai mult decât m-am ataşat de ei (dacă oi fi făcut asta). Mi se pare că te iubesc. Şi ştii ce? Chiar îmi place.
Nu mi-aş da viaţa la schimb pentru că ştiu că te am undeva acolo. Poate că nu dau semne de viaţă prea des, dar vreau să ştii că fără tine, nu aş putea să funcţionez. Am nevoie să ştiu că eşti acolo şi că mă aştepţi pentru că, înăuntrul meu, şi eu te aştept pe tine. Şi poate într-o zi, o să vină momentul în care am să îţi zic "la asta mă refeream atunci" şi am să îţi explic ce vroiam să spun acum.
Până atunci, te iubesc şi chiar îmi place. Mi-e dor de tine şi mi-e dor de casă. Mi-e dor de vară şi de iarnă. Restul e doar timpul prea lung ce ne desparte.

De la Moni :)

După cum cred că deja v-aţi dat seama, este leapşa şi este de la Moni.

1. Îmi poţi spune: aşa cum ţi-am zis prima oară că îmi poţi spune.

2. Mi-ar plăcea să mă numesc: Maria.

3. Dacă aş fi un personaj de carte, aş fi: Claire (The Morganville Vampires).

4. Melodia mea preferată este: la ora asta, Manowar - Master of the wind.

5. Ziua preferată a săptămânii, pentru mine, este: luni.

6. Îmi e dor: de nopţile pe balcon.

7. Dintre actorii din întreaga lume, azi îl plac pe: Gael García Bernal.

8. Urăsc şcoala pentru că: am două ore de info una după alta.

9. Îmi place şcoala pentru că: acolo se întâmplă tot, în ultimul timp. Şi mă sperie.

10. Culoarea mea preferată este: roşu.

11. Partea preferată a zilei, pentru mine, e: seara.

12. Vampiri, vârcolaci, fantome sau extratereştrii: oameni. Sunt creaturile ce le însumează pe toate celelalte.

13. Mi-ar plăcea să locuiesc: în Londra. Şi o fac.

14. Azi sunt fericită pentru că: e sâmbătă.

15. A fost un coşmar să văd: un păianjen mare şi negru cu încă unu' la fel de mare lângă el!

16. Aş vrea să: nu mai trec din depresie în depresie aşa de repede.

17. Mi-ar plăcea să: am maşina timpului, ca să mă pot uita la ce a mers bine în trecut.

18. Aş vrea să lucrez în domeniul: muzică.

19. Dacă aş avea o putere, ar fi: teleportarea.

20. Îmi place numele: Bianca.

21. Cred că prietenii adevăraţi sunt cei care: nu se schimbă la faţă când te cunosc cu adevărat.

22. Citatul meu preferat este: "Fericirea nu înseamnă că totul e perfect. Înseamnă doar că am decis să privim dincolo de imperfecţiuni." şi "Cele mai frumoase rochii sunt purtate ca să fie date jos." Jean Cocleau.

23. Cred că cel mai frumos sentiment este: iubirea.

24. Aş vrea să pot: fi sinceră cu toţi fără să îmi fie frică de consecinţe.

25. Viaţa e frumoasă pentru că: este cel mai bun profesor.

26. Planul meu secret e să: conduc lumea dintr-o celulă subterană, adică nu am niciunul.

27. Îmi place serialul: 24 <3

28. Aş vrea să scriu despre: viaţă în general.

29. Vreau să îţi spun că: mai bine nu-ţi spun asta.

30. Cum ţi s-a părut acest chestionar?: lung, dar okeiuţ.

31. Cele 7 persoane care vor primi leapşa sunt:

Ami

29decembrie

Julieta

Mari

Sabina

Geo

Rose

Hai să trăiesc!

A doua zi de naştere serbată pe blog. A doua pe care nu o simt. Dar totuşi asta e mai însufleţită. Deja mi-au zis la mulţi ani vreo 40 de persoane şi e de-abia ora 10 fără. Eu merg să văd ce mi-au luat ai mei şi să mănânc ceva, că mor de foame. (Da, m-aţi prins, sunt încă-n pat.)
Vorbim pe seară, copii. Să aveţi o zi frumoasă. :)

Dezordine

Mă întorc acasă după mult timp. Acasă, aşa îi spun acum. Acest suflet distrus de către mine şi de către alţii de atâtea ori la rând. Şi ce dacă l-am distrus? Mereu fac asta. Şi când o fac, prefer să fug de el, să îl reneg, să încerc să îl uit. Şi acum am făcut la fel. M-am întors.
M-am întors pentru că, în sfârşit, m-am împăcat cu ce am făcut şi cu tot ce s-a întâmplat din iulie încoace. Şi acum, că ştiu ce am de făcut şi că am ajuns la concluzia că trebuie să mă ridic din mizerie şi să continui să lupt, acum că m-am întors, am realizat ce dezordine am creat în sufletul ăsta sărac şi lipsit de orice alinare din partea mea. Iar aşa, am început să fac curat uşor, uşor.
Am început să refac totul aşa cum trebuie să fie. Şi sunt foarte mândră de mine. Mi se pare că am făcut o treabă foarte bună. La parter, urmele unui scandal din care am ieşit simplu zicând că nu mai vreau să aud. Nu mai am niciun cretin de "prieten" care să îmi arate cât de mult îi pasă în cele mai proaste momente şi în cele mai nepotrivite feluri. Nu ai să citeşti pentru că, în sfârşit, m-am eliberat de tine şi te-am dat afară definitiv din viaţa mea. Îmi pare rău. Nu pentru ce ţi-am făcut şi zis. De aia chiar îmi pare bine, dar îmi pare rău că nu vei citi rândurile astea niciodată, să vezi şi tu ce am simţit eu. Nu ai fost decât un altul care a pus suflet într-una ca mine când pe mine nu m-a interesat niciodată. Nu ţi-am cerut nimic, nu îţi sunt cu nimic datoare. Tu mie, în schimb, îmi eşti, dar nu am nevoie de nimic acum. Îmi bag picioarele în ele de datorii. Dacă astea erau sforile ce ne legau încă, eu azi le-am rupt pe toate.
Aşa cum am scăpat de tine, prietenul meu bun, la primul etaj, văd cum m-am reîmprietenit cu cel pe care îl uram şi îl blamam chiar pentru ceea ce devenisem şi pentru că fusese un altul care nu m-a avut niciodată şi a profitat de asta la maximum. Am făcut-o fără să îmi dau seama de asta decât după ce se terminase (aşa cum am făcut cum multe alte chestii în ultimul timp), dar nu îmi pare rău de data asta. Trebuia să se termine cumva toată prosteala asta a noastră, tot jocul de-a apa şi focul.
Iar la doi, pe pat, e el. El căruia i-aş da orice ca să îmi dea amintirile înapoi şi să mă lase să le şterg ca mai apoi să le trăiesc din nou cu el doar pentru că mi-e dor de parfumul trecutului şi de tot ce am trăit împreună.
Mi-am făcut ordine în viaţă în sfârşit. Respir, iubesc, trăiesc!

Din rău în mai rău

După o seară înecată în lacrimi care mi-au pătat din nou faţa de pernă, după o seară în care am realizat cât de mult mi-am călcat pe principii şi pe valori, după o seară în care am rănit oameni ce nu aveau nicio vină... După o seară ca asta, a venit o zi care a pus capac la orice.
Aseară mi-am dat seama cât de mult iubesc şi de cât de dor îmi e, iar odată cu asta, mi-am dat seama de ce am făcut de fapt. Mi-am dat seama că mi-am spus dintotdeauna că nu o să se ajungă aici şi s-a ajuns. Şi doare. Sunt dezamăgită de propria-mi persoană. Şi când mi-am dat seama de asta, am început să plâng. Iar din momentul în care am început să plâng, am început să mă port ca o idioată şi ca o nerecunoscătoare şi am început să arăt din ce în ce mai mult din încăpăţânarea mea caracteristică. Nu ai să citeşti postarea, dar nu meritai să îţi spun ce ţi-am spus aseară.
Şi azi? Azi a trebuit să mă scot cu ceva de la mama care, ca de obicei, se bagă mai mult decât trebuie. Şi, cum nu îi puteam spune ce am făcut de fapt, i-am spus cu totul altceva, ceva ce nu trebuia să ştie. M-am complicat. Am mers din rău în mai rău. Şi toate astea pentru ce? Doar ca să pot pleca de acasă şi să plâng liniştită pe umărul celei mai bune prietene? De-aia? Nu se putea să fie altfel? Nu putea fi mai uşor?
M-am obişnuit cu faptul că mama nu poate înţelege că nu pot să îi spun tot ce fac şi cu faptul că nu poate pricepe că, prin faptul că îi ascund anumite lucruri, mă protejez pe mine însămi de multe chestii nasoale pe care mi le-ar putea face. Dar totuşi, nu ar putea totul să fie mai simplu de atât? Trebuie să ne complicăm existenţa singuri chiar aşa de mult pentru lucrurile simple din viaţa noastră? Şi dacă da, de ce de acum? Şi de ce doare aşa de mult? Şi de ce trebuie să ţin în mine toate chestiile astea din cauză că nu vreau să rănesc persoanele la care ţin?
Mă doare, chiar dacă nu vă arăt. Cu cât încercaţi să mă protejaţi mai mult, cu atât doare mai tare.

Vreau să râd cu poftă

Dacă, după ce aţi citit titlul, încă nu creţi că mi-am pierdut minţile peste noapte, ei bine, citiţi în continuare şi veţi începe să credeţi. Eu sunt sigură deja.

Am făcut tot ce se mai putea face şi nu mai regret nimic. Mi se rupe. Nu îmi mai pasă. Mă scald într-o indiferenţă mizerabilă, care îmi murdăreşte chipul, pielea şi sufletul, îmi ia raţiunea şi mi-o aruncă în larg, iar ea se pierde în mare şi se îneacă încet. Moare dureros. Nu-mi pasă.

Am murit şi eu de mult, atâta doar că, între viaţa pământească şi viaţa de după moarte, sunt doar o umbră nefericită şi seacă ce se îneacă singură odată cu fiecare bucăţică din corpul meu fals. Îl simt, dar nu e al meu. Mă mint că tot mai sunt vie, dar ştiu că tot ce ating e o iluzie, inclusiv chipul meu. Nu mai am prezenţă fizică. O ştiu, dar nu vreau s-o admit şi totuşi, din cauză că ştiu, nu îmi mai pasă ce mi se întâmplă. 

Vreau să profit de fiecare secundă de indiferenţă. Vreau să profit de faptul că nu îmi pasă de nimic şi de nimeni, nici măcar de mine. Vreau să râd cu poftă de mizeria asta de viaţă. Vreau să mă simt bine trăind în povestea asta fără început şi sfârşit, fără intrigă şi fără deznodământ. Nu este o operă. Este o acţiune bună scrisă prost pe o ciornă pătată de păcate, de sânge, de cafea, murdărită se scrum şi arsă pe la colţuri. O citesc cu greu, dar totuşi râd. Mi-e greu să revăd rândurile astea din cauză că le trăiesc eu însămi, dar totuşi sunt fericită că sunt în stare şi că am tupeul necesar pentru a sfida viaţa, soarta şi vreau să râd în hohote ca să demonstrez mie şi întregii lumi că nu îmi pasă.

Râd fals. Râd pentru că vreau, pentru că simt nevoia. Nu îmi pasă dacă e fals. M-am pierdut. Nu eram aşa. Am murit demult pe o foaie îngălbenită de timp şi pătată de sângele scurs dintr-un suflet înjunghiat, pătat de prea multe păcate şi din păcate, era al meu.

Sunt om!

Încă te iubesc şi încă mai am sentimente. Cred că e normal să mi se facă dor. Încă îmi mai este şi încă te mai caut. Te vreau aici, dar ştiu că nu te pot avea. Ce am să fac fără tine? Încă nu ştiu, dar să trăiesc nu pot. Ştiu, ai să îmi zici că e vina mea, că eu am vrut să fie aşa. Te rog, nu mi-o spune. Ştiu că aşa e, dar deja doare. Nu face totul să doară mai rău.

Nu sunt perfectă, dar nu sunt inumană. Nu pot să îmi tai toate sentimentele de la rădăcină. Şi nu vreau să fac asta. Încă pot să te iubesc şi îmi place, iar ăsta e singurul lucru pe care vreau şi ştiu că am să continui să îl fac. Mi-a fost dor de tine, deşi nu ţi-am spus şi nici nu ţi-am arătat suficient. Şi acum îmi pare rău. Dar sunt oarecum fericită. Măcar ştiu că voi fi bine în seara asta.

Sunt fericită!

Sunt fericită pentru că, în sfârşit, merge YouTube cu Safari. Sunt fericită pentru că am reuşit să îmi amintesc zâmbind de un lucru care mi-a condimentat copilăria ani de-a rândul. Sunt fericită pentru că, în sfârşit, mi-am luat o fustă în carouri. Sunt fericită pentru că mâine mi-a promis că ne vedem. Sunt fericită pentru că am reuşit să fac un design care să îmi şi placă. Sunt fericită pentru că nu am ce face. Sunt fericită pentru că pot fi!

Oglinda

Toată viaţa am trăit ca un om împlinit şi mereu am ţinut capul sus. Mereu am fost mândră de mine şi mereu mi-a plăcut ce am făcut. Am fost împlinită şi realizată. Da, am fost.
Dar ce se întâmplă când te trezeşti într-o dimineaţă şi te duci în baie, ca de obicei, iar din oglindă, se uită la tine o femeie pe care o credeai frumoasă şi azi nu o mai crezi? Ce se întâmplă când ea te priveşte fericită zâmbindu-ţi cald şi are pe faţă figura aia tâmpă de om mulţumit de el, iar tu... Tu nu faci altceva decât să te uiţi la ea cu dispreţ având pe buze o frază ce nu se lasă rostită. "Bravo... Dar la ce ţi-a folosit?" Şi doare când realizezi că femeia eşti tu.
Mă uit la mine şi mă văd ca pe Eva Brown a lui Hitler, atât de fericită într-o mizerie de nedescris. Da, felicitări mie, nu? Mi-am dedicat viaţa unor lucruri superficiale, unui succes copleşitor, dar banal care mă plictiseşte. E monoton şi atât de calm. Parcă vrea să mă calmeze şi pe mine, dar la mine stă să pocnească un vas de sânge undeva. Sunt anxioasă şi plină de nervi. Îmi vine să ţip, să sparg, să fug... dar ce şi cum şi unde?
Până acum ceva timp, mă vedeam bine. Credeam că sunt fericită, că am ce mi-am dorit. Şi am! Am. Dar m-a făcut chestia asta fericită oare? Nu.
Poate că asta nu e decât o altă poveste menită să ne arate mie şi întregii omeniri că niciodată nu poţi mulţumi o femeie dar nu asta caut să vă arăt. Caut să spun de fapt că, din fericirea mea copleşitoare, am ajuns în abisurile celor mai adânci depresii şi depresiile astea sunt pe cale să mă arunce în mijlocul unui amalgam de alte gânduri, întâmplări şi sentimente, iar atunci voi intra într-un colaps mental.
Nu îmi e frică de colaps. Îmi e frică, în schimb, de faptul că atunci când se va întâmpla, voi fi singură. Am mai trecut prin asta, dar am avut pe cineva lângă mine. Dacă citeşti asta, îţi mulţumesc. Atâta doar că acum, nu va mai fi la fel şi ştim amândouă că aşa e aşa cum amândouă ştim motivele.
Şi acum sunt într-un impas. Îţi mulţumesc, viaţă, că încă o dată ai decis că îmi merge prea bine ca să mai pot continua aşa. Îţi mulţumesc, lume, că mai ai loc şi pentru ăştia ca mine în societatea asta meschină.

Textul ăsta e scris azi, în parc. Am simţit nevoia de a pleca de acasă pentru a putea să-l scriu şi a fost destul de greu pentru că unii se pare că nu pot înţelege nevoia de singurătate. Aveam nevoie să fiu undeva eu cu mine ca să pot să scriu. Nu vroiam să văd pe nimeni şi nimic, aşa cum nu vroiam să mă gândesc la nimic, dar nu mi-a ieşit. Ţi-am terminat poezia. Şi m-a durut să scriu ceva aşa de negru şi de tăios, ca postarea asta, după ceva atât de frumos şi de dulce. 
Mă rog, termin aici. Nu mă înţeleg nici eu. Nu aştept să mă înţeleagă alţii.

Bine aţi venit!

Lume, vă urez bun venit de parcă aţi fi aici pentru prima oară! Nu mi-am pierdut brusc memoria şi nu cred că mi-am înfiinţat blogul ieri, dar vă urez bun venit din cauză că, de ieri, viaţa mea s-a răsturnat brusc la 180 de grade. Şi nu mi-am dat seama decât când a fost prea târziu ca să mai pot face ceva.
Unii dintre voi ştiu despre ce e vorba. Pentru restul, nu voi intra în detalii. Voi spune doar că, deşi nu mi-am dat seama că s-a întâmplat decât după ce a fost prea târziu şi deşi nu trebuia să se întâmple asta nici acum şi nici aşa, nu îmi pare rău. Voi ţine cont de sfatul unui bun prieten şi doar atât. Voi zâmbi şi voi merge mai departe mulţumindu-i lui Dumnezeu că a fost uşor.
Ieri, am spus "adio, inocenţă" pentru ultima oară.

Nu mă cunoşti

Semi-întuneric. Doar două lumânări mai ard, iar afară e noapte. Laptop-ul mai face un pic de lumină chioară. Şi atât. Dar chiar şi pe întunericul ăsta, tot mai sunt în stare să mă gândesc la tine. Tu, cel care şi-a făcut damblaua şi apoi nu a mai vrut să audă şi care apoi m-a făcut bucăţi. Tu, cel care mi-ai sfâşiat amintirile şi sufletul şi corpul şi toată fiinţa. Tu, cel care te-ai hrănit cu durerea mea şi cu sentimentul meu de slăbiciune. Şi totuşi mă întreb cum de un nimic ca tine, faţă de care nu am simţit nimic în viaţa mea, a fost în stare să mă aducă într-un asemenea hal?

Eşti un prost. Eşti un nimic, un robot îndoctrinat de societate prea devreme. Gândeşti nu printr-un creier, ci printr-un procesor slab ce nu e în stare să vadă dincolo de imagini. Nu vezi decât ce îţi arăt, te pripeşti şi tragi concluzii greşite. Şi aşa te alimentezi cu ură dintr-o sursă înexistentă, din nişte lucruri pe care eu, de fapt, nu le fac. 

Vrei să te răzbuni pe mine pentru nişte chestii care nu se întâmplă şi nici nu se vor întâmpla. Mă vezi pe mine, dar pe tine nu te vezi. Mie nu mai ai ce rău să îmi faci. Din momentul în care mi-am depăşit depresia, tot ce faci mă enervează şi mă umple de o ură nemărginită faţă de persoana ta. Nimic mai mult. Vrei să te răzbuni? Te provoc chiar. Fă-o. N-ai tupeu. Amuzant, sincer. Nu are rost să îmi pierd timpul cu unul de teapa ta.

Mă opresc acum pentru o secundă şi mă gândesc la ce e în capul tău, la ce crezi tu despre mine. Trebuie să fiu o persoană îngrozitoare, dacă e să mă iau după portretul pe care mi-l faci tu. Hm... Eşti prost. Sincer. Nu o spun cu răutate, dar eşti. Nu mă cunoşti nici măcar pe jumătate. Nu ştii nimic despre mine. Nimic. Dacă vroiam să te fac gelos, te făceam de mult şi nu aşa cum te fac acum, ci mai rău. Ai o gelozie prost înţeleasă. Eşti posesiv. Nu te înţeleg. Parcă aveai prietenă. Parcă aveai cu ce să îmi dai peste nas. Cum de tot eu îţi dau ţie, când eu nici măcar nu vreau şi când eu nici măcar nu sunt cu nimeni? 

Mă amuzi teribil, crede-mă. Eşti aşa de preocupat de a-mi face rău încât nu îţi dai seama că masca ţi se sparge. Ai vrut să îmi arăţi că nu îţi pasă de mine. La început, recunosc, te-am crezut. Acum, realizez că am fost o fraieră. Cum să nu îţi pese de mine când te-ai combinat cu una dintre cele mai bune prietene ale mele? Cum să nu îţi pese de mine când doar despre mine vorbeşti? Cum să nu îţi pese de mine când mă priveşti aşa? Eşti transparent. Şi nici măcar nu îţi dai seama.

Mă opresc. Nu mai are rost să vorbesc despre tine. Oricum nu ai să auzi. Până una-alta, aştept cu nerăbdare ziua de luni şi prima ta mişcare, sincer. De-abia aştept să văd de ce eşti în stare şi de-abia aştept să vezi în sfârşit din ce sunt făcută.

Resemnare

Mi-e frică să mă uit la mine, mi-e frică de urmări,
Mi-e frică de imagini şi de întrebări.
Nu mai sunt ce-am fost, m-am pierdut uşor
Şi totul a rămas într-un vechi şi fals decor.

Dacă te întrebi de ce nu mai sunt ce eram,
Răspunsul este simplu: nu mai eşti ce ştiam
Şi iarăşi ţi-ai călcat cuvântul şi din nou mă doare
Fără să gândeşti, din nou ai zis "care pe care?"

Şi uite-mă, sunt încă aici, dar sufletul meu nu e,
Aşa cum sentimentele nu sunt bătute în cuie.
Şi viaţa mea continuă indiferent de ce urmează,
Nu-mi mai pasă de tine, nimic nu mă stresează.

*o poezie pe care am găsit-o între postările nefinalizate şi mi s-a părut că merită postată.

Doar atât

Sentimente puse pe o hârtie mototolită şi mai apoi arsă, sentimente făcute scrum, tăiate adânc cu o lamă ce nu mai văzuse până atunci un suflet. Dar l-a văzut pe al meu. Şi apoi a început să ardă.
Începuturile sunt frumoase, sfârşiturile sunt fără remuşcări, dar amintirile sunt urmele a ce s-a întâmplat, cicatricile ce îţi brăzdează mintea, chipul şi sufletul. Şi te ard. Azi ard odată cu ţigara. În acelaşi timp şi ritm şi ploaia mă fumează încet. Şi mă doare.
Azi nu mai sunt eu. Tot ce vreau e o sticlă de votcă şi un pahar fără fund din care să o beau şi să nu se mai termine de parcă nu îmi arde gâtul deloc şi de parcă nimic nu e greşit, de parcă nimic nu merge prost, dar merge. Şi nu pot să mă mint. Excelez când vine vorba de a-i minţi pe alţii, dar pe fata din oglindă nu o pot minţi. Ea ştie ce e-n capul meu şi mă dezarmează încet şi dureros, fără cuvinte. Şi mă arde cu privirea, deşi şi eu o privesc la fel, iar ea nu simte nimic.
Azi nu mai e nimic din ceea ce a fost ieri. Totul a ars în jurul meu peste noapte, iar acum şi eu ard încet. Şi mă sting în scrum şi praf. Ce sfârşit mizerabil! Şi azi, la asta se rezumă tot, la nişte simple cuvinte ce odată au însemnat ceva şi care acum sunt doar cenuşa unei hârtii mototolite ce a ars. Şi o doare. Doar atât, nimic mai mult.
Ce sfârşit mizerabil!

La întâmplare

Pentru că nu prea ştiu unde să încep şi cam ce să zic, postul ăsta va fi cam încurcat.
În primul rând, îmi cer un milion de scuze pentru absenţa atât de îndelungată şi pentru faptul că am trecut peste septembrie (pe 19 trebuia să scriu că blogul a împlinit un an). Vara nu m-a lăsat să mă apropii de scris cine ştie cât de mult şi apoi mi s-a stricat tastatura la laptop (acum am schimbat-o în sfârşit).
Ce să zic? Octombrie al meu nu e nici pe departe cum mă aşteptam să fie. Sunt 30 de grade aici, în primul rând! Apoi, mă aşteptam să nu pot sta departe de scris de pe întâi. M-am dezamăgit eu pe mine.
În schimb, se vede că e toamnă. Ieri am reînceput cu plimbatul la nimereală. Am fost plecată de acasă de la două şi până la 11 nu am mai ştiut ce-i aia casă (m-au luat ai mei de undeva şi am mers la nişte prieteni la grătar, că altfel stăteam mai puţin). M-am întors frântă, dar a fost frumos. Mi-era dor de oraş. Parcă începuse să mă sufoce zona asta. Nu mai suportam.
Pe final, ţin să vă mulţumesc dacă încă mai citiţi blogul ăsta. Vă mulţumesc că încă mă susţineţi şi că m-aţi aşteptat.

*schimbare de design curând

Nelimitat

*Îmi pare rău pentru cele ce vor urma. 
Asta nu e prima postare cu impresiile mele din oraş. Ăsta e un post prin care eu vă anunţ pe toţi că am de gând să îmi iau o altă vacanţă de pe blog din cauza a prea multe căcaturi care s-au întâmplat într-un timp mult prea scurt. Ştiu ca nu era cazul când deja am lipsit destul, dar mă văd nevoită să fac chestia asta până îmi pun totul în ordine în cap. Data întoarcerii mele în blogosferă nu e fixă. Am să mă întorc când am să simt că sunt gata să o fac.
Îmi pare rău.

Am rămas în urmă

Cu ocazia faptului că mama a fost în țară, nu prea am avut loc de ea la computer. Prin urmare, am pierdut o grămadă de chestii. Am, în schimb, de gând să vă recuperez blogurile tuturor în cel mai scurt timp posibil. Iri și Ami, nu v-am uitat cu lepșele alea și promit că o să le fac după ce termin cu impresiile.
Așa, acum că am ajuns la impresii, vreau să fac câteva post-uri prin care să vă explic și vouă cum văd eu orășelul nostru după atâta timp. Astea vor funcționa pe sistemul o postare pe zi începând de mâine.
Și mă rog, cam asta. Cred c-am terminat. Enjoy what will follow. ;)

Uite de-asta vă iubesc

Vă iubesc pentru că începeți să țipați în urechile mele la telefon că am venit în țară și că vreți să ne vedem. Vă iubesc pentru că mă sunați și eu habar nu am de unde știți că am venit. Vă iubesc pentru că încă îmi aveți numărul. Vă iubesc pentru că puteți să vă vedeți cu mine când pot și eu. Vă iubesc pentru că sunteți atat de mulți încât trebuie să îmi fac tabel pe zile ca să știu cu cine și când mă văd. Vă iubesc pentru că sunteți voi și sunteți ai mei, vă iubesc pentru că vă iubesc, nu pentru că și voi mă iubiți pe mine.

*azi, Bianca, mâine Geo, Alexa și Moni și vineri sunt prea mulți ca să îi scriu pe toți.

Vacanţă

Am luat şi eu în sfârşit vacanţă. Duminică seara ajung acasă, în Bucureşti, a noua s-a dus dracului, m-am schimbat o grămadă în anul ăsta care a trecut şi aşa mai departe. Sunt a zecea în mod oficial (mai multe examene, mai multe responsabilităţi, două săptămâni de muncă în martie, am să înnebunesc) şi nu ştiu sigur dacă îmi place. Am tăiat ce îmi scrisesem pe mână şi e de rău. Sunt alta şi punct.
Întrebarea este: sunt mai multe chestii rele sau mai multe chestii bune? Să mă bucur acum că am realizat toate astea sau nu?

Mă întorc!

Joi mă apuc de împachetat. Ne vedem în Bucureşti peste o săptămână! Mi-a fost dor de voi toţi. Şi nu mă sunaţi duminică, că vin seara.

Vă iubesc!

Tiny motherfucking thing

Tiny motherfucking thing
Which I cannot even see
When I'll be done with you, you will
Wish you've never been in me.

Tiny motherfucking thing
Causing me harm and endless pain
I am gonna make you want
To put a bullet through your brain.

Tiny motherfucking thing
That kills me each and every day
I'm gonna pull you out of me
And after that, throw you away.

Tiny motherfucking thing
Living in my index finger
I just want you, to hear this:
Your weak point is what I trigger.

And if you ever think
Of coming back again
Tiny motherfucking thing,
You will feel only pain!

Povestea poeziei? Simplu: am o aşchie în arătător. Şi e aşa băgată, că nu o pot vedea. 

De ce tocmai acum?

Îmi simt respiraţia fierbinte pe mâna stângă ce se prinde disperată de cearceaf. Îmi înfig unghiile în el de parcă ar fi ultima mea legătură cu lumea reală. Este numai vina ta. Mă faci să simt chestii pe care nu vroiam să le simt şi nici nu visam să le experimentez acum. De ce îmi faci asta? Nu trebuia să se întâmple acum.
Ai intrat în mine cu forţa, ca un virus meschin ce, de altfel, chiar eşti. Mi-ai intrat în tot corpul, mi-ai paralizat simţurile, nu mai simt nimic în afară de faptul că mă doare capul şi de greutatea ta. Cu un efort supra-omenesc, mă răsucesc şi eu, dar tot mă apeşi cu toată forţa. Intri în mine din ce în ce mai adânc. Te simt în fiecare celulă. Mă extenuezi, mă secătuieşti de orice fel de energie şi apoi nu mă laşi să dorm. Te-aş împinge, dar nu pot. Nu eşti nici deasupra, nici dedesubt. Eşti înăuntrul meu. Eşti una cu mine. Ne-am contopit. M-ai infectat.
Cu un ultim efort, închid ochii şi sper să reuşesc să adorm, iar când mă trezesc, sper să nu te mai găsesc aici. Uite ce îmi faci, RĂCEALĂ NENOROCITĂ!!

*da, am răcit, iar această chestie nu este luată de pe net.

Anunţ

În mod oficial, mă simt nevoită să anunţ toată blogosfera (pentru cei cărora le pasă, bineînţeles) că, după îndelungi analize şi alte de-astea (nu găsesc cuvântul), am hotărât să nu mă mai întorc în ţară. Acum, fără panică, vin în vacanţă şi toate cele, dar nu voi rămâne acolo. Îmi pare rău pentru cei pe care tocmai i-am dezamăgit, dar am hotărât că aici am un viitor, mai mult sau mai puţin. Până atunci, vom continua să ne vedem în vacanţele mele. Îmi pare rău, lume. Sper să mă înţelegeţi şi să nu vă supăraţi.
Vă iubesc pe toţi!

Bold what is true

I avoid some people on purpose. I've cheated. I've thought about cheating. I hate the way I look most of the time. I actually like the way I look most of the time. I've been swimming in an ocean. I've been swimming in a lake. I have siblings. I've been on vacation recently. I love meeting new people. I'm on a sports team. I play music. My best friend is a boy. I don't remember the last time I mailed a letter. I talk on the phone every night. I drink milk almost every day. I've kissed someone in a bathroom. I've kissed someone in bed. I've kissed someone at school. I've kissed someone I just met. I've kissed a good friend. I like to read. I like to watch tv shows. I hate my mom and dad. I've had a crush on someone 5+ years older. I've never asked someone out. I can touch my nose with my tongue. I love pizza. I actually love going grocery shopping. I love to travel. I wish I had time to watch more movies. I miss being a little kid. I've been to a public pool recently. Summer is my favourite time of the year. Winter is my favourite time of the year. I have a favorite holiday. I have a favourite holiday other than Christmas. I've been to a concert recently. I drive. I have my own car. My room is almost always messy. I'm listening to music right now. Music helps me work. The last person I texted was a boy. I want a new phone really bad. I secretly love cartoons. I am dating someone. The last thing I drank was water. I used to play with barbies. I collect something. I've been to a carnival recently. I know what syncopation is. I need to charge my phone. I have a huge crush on someone right now. I've kissed someone within the last 24 hours. I'm still in my pijamas. I have to go to school tomorrow. I need to clean something. I've hurt myself on purpose. I've thrown up on purpose. I've broken a bone. I've eaten something weird. I'm an extremely picky eater. I've been out to eat recently. i love going to the mall. I hate big groups. I remember the last party i went to. I'm on the phone right now. I'm watching TV right now. I'm eating right now. I'm on the phone, watching TV, and eating right now. People say I'm funny. People say I'm pretty. I've been told that I have gorgeous eyes. I need new clothes really bad. My hair is up right now. I remember the last time I went to the doctor. I [should] wear glasses. I have braces. I actually use my locker at school. I am a senior! I get good grades. Sometimes I have a myspace. I have a facebook. I showered last night. I spy with my little eye something that is green. I spy with my little eye something that is round. I spy with my little eye something that is broken. I've had surgery. Someone I know has died. Someone I know has had cancer. It's past my bedtime. I've moved before. I've moved 4+ times. I've gotten something removed. People tell me that I have good hair. People tell me that they like my clothes. I wish I had some money right now. I have a job. I need a job. I actually got a stupid class ring. I'm listening to someone talking right now. I wish I could talk to the boy I like right now. I've kissed someone in front of my parents. I've kissed someone on new years. I love halloween. I remember the last time I tripped. I can see a picture of me from where I'm sitting. I can see my reflection from where I'm sitting. I'm kinda scared of the dark. It's hard to sleep with the door open. It's hard to sleep without a blanket. It's morning. I played soccer when I was little. I played basketball when I was little. My ears are pierced. My bellybutton is pierced. I plan on going to college. I plan on getting married. I plan on having some kids. I babysit. I still get an allowance. I curse a lot. I got so drunk last night. I've been to a wedding recently. I've met someone special on vacation. I have an accent. I know someone who's home-schooled. I know someone in a band. I can sing really well. I can dance really well. I suck at spelling. I suck at math. I recycle. I am pro-choice. I know some rednecks. I want to get a tattoo. I want to get a piercing. I hate MTV and VH1. I miss an ex. I still love an ex. I've slapped someone. I've been told that I have a nice butt. I think my boobs are too small. I wish I could lose some weight. I've punched someone. I can play the guitar. I can speak another language. I am fluent in another language. I can play the piano. My house has more than three bedrooms. I've been told that I can't dance. I'm a cheerleader. I have a sweet tattoo. I have a sweet facial piercing. I need to practice something. I believe in god. I want to go to Mexico. I want to go to Canada. I've traveled across the country. I live on the east coast. I went to the beach last summer. I remember the last time I was insanely sunburned. I like to waste time. I like to sleep. I think I'm going to get asked out soon. I keep a journal. I don't remember the last dream I had. My first kiss kinda sucked. I think gay marriage should be legal. I think smoking is gross. I'm wearing something that belongs to someone else. My mom fixed the last meal I had. I've never gotten my nails done. I should be doing homework right now. I've lived in another country. I'm adopted. I love sappy movies. I love horror movies. I love musicals. I've seen a Broadway show. The last person I hugged was my mom/dad. All of my grandparents are alive. I miss my boyfriend. I haven't talked to my best friend all day. People tell me that I'm short. Sometimes my socks don't match. I can't wait til my birthday. I'm a procrastinator. I'm not like everyone else. I like strawberries. I like thunderstorms. Someone's mad at me right now. I hate when people are rude. I'm an optimist. I am really self-conscious. My first relationship ended badly. I love when boys hold doors open. I've kissed 2+ people in one day. I bite my nails. I smoke. Sometimes I've been caught doing drugs. I've been caught cheating. I havent been to Disney World. I've passed out from drinking. I get angry easily. I'm so laid back. I hate most girls. I love getting new shoes. I hate chinese food. I don't remember the last time I was grounded. I've been in love before. I've been cheated on. There are certain songs that remind me of my ex. I gave someone their fist kiss. I straighten my hair more often than I should. I plan to wait for sex til marriage. I've been to a funeral this year. I am insanely hungry right now. I liked this survey. I should probably do something productive now.

Bianca

Pentru că ea e Bianca mea mică care se îmbrăca ciudat şi cu care nu am avut curajul să intru în vorbă până când nu a intrat ea. Ciudat cum îmi era mie nu ştiu cum să vorbesc cu o tipă cu doi ani mai mică ca mine când, altfel, mă bag în seamă cu toată lumea. În fine. Asta e pentru tine, pentru că ai fost blonda care s-a tuns ciudat, pentru că eşti unică şi pentru că ţi-a zis Paula că semeni cu Justin Bieber.
Pentru tot ce am făcut astă-iarnă! Pentru poza asta în care am ieşit amândouă ca naiba, dar pentru că încă rămâne una dintre cele mai frumoase amintiri. Pentru că am alunecat amândouă în faţa nenorocirii ăleia de Matiz albastru, pentru că am crezut că râdeam una de alta şi de fapt râdeam de noi, pentru că am mâncat covrigi, pentru că ne-am întâlnit cu Moni, pentru tot ce am făcut astă-iarnă.
Pentru râsetele în hohote, pentru că eşti pe Orange, pentru că eram singurele cărora ne plăceau şi RBD, şi Tokio Hotel, pentru că te-am cunoscut la careu, pentru că mi-ai semnat pe tricou şi pentru că vreau să ştie toată lumea că tu eşti pitica mea şi aşa ai să rămâi. Şi ne vedem la vară. Te iubesc!
Pentru cine e interesat, aici o şi găsiţi. http://hitosthebluuuemumbleee.blogspot.com/ :)

Reclamă

Am intrat pe blogul ei când am văzut că îl urmăreşte pe al meu. Deşi este la început, face o treabă bună. Nu o cunosc. Nu ştiu cine o cunoaşte. Îşi spune Eva şi se semnează M. A decis să nu se mai ascundă în spatele a nimic şi, deşi nu ar avea curajul să lase toţi oamenii care o ştiu să îi cunoască adevărata natură. Chiar dacă se ascunde în spatele anonimatului, eu tot o admir. O respect. Pentru că nu îi e ruşine cu ce şi cine este. Felicitări!
Am văzut că blogul este la început, aşa că m-am gândit că nu i-ar strica puţină reclamă. Prin urmare, aici este spaţiul virtual al celei despre care vorbesc. Sper că nu te superi şi mult succes pe mai departe.

Da, da, da!

Fără şcoală de azi până marţi! În sfârşit îmi iau şi eu o mini vacanţă. Îmi iubesc viaţa în mod oficial. Şi vă iubesc şi pe voi! Ah, ce bine e. Relaxare, ţăcăneală, prieteni, băutură, ţigări, facebook, blog, Sorin. Mihai şi Steph, unde sunteţi? Mi-e dor de voi. Mi-e dor de toată lumea! Şi când nu sunt ai mei prin preajmă fac lucruri ciudate.
Cred că mă opresc aici. Am aberat suficient. În sfârşit sunt fericită!

*primul care îmi strică zilele astea este mâncat :)

Pentru că te iubim, Sorin

Pentru că el e Sorin. Pentru că îl ştiu de 11 ani, chiar dacă el nu mai ţine minte, pentru că e scheletu' meu preferat, pentru că ne place Green Day şi Paraziţii, pentru că e punk, pentru că e old school, pentru că amândoi îi iubim părul lu' Popescu, pentru că m-a ţinut aseară până la 12 şi pentru că m-a rugat să îi iau un steag cât peretele. Pentru că a rămas la bustul gol astă-iarnă la -10 grade, pentru că mă trăgea de păr în clasa întâi, pentru că nu puteam să ne suportăm şi acum ne iubim, pentru că mi-e dor de el, pentru că vrea să mă îmbete şi pentru că vrea să îl ajut să-şi pună steagul pe perete. Pentru că am fost cu el în excursie, pentru că e unul din puţinii băieţi pe care îi ştiu şi nu fumează, pentru că e el şi e ţăcănit, dar e ţăcănitul meu şi îl iubesc. Pentru că te iubim, Sorin! ♥

Drăguţ, da

Se trezeşte dimineaţa devreme. Se gândeşte la noaptea trecută. Prieteni, alcool, sentimente fluturate prin aer, iubiri false, copila aia mică care ii amintea de ea. O făcea să îşi dorească şi ea un copil ca ăla. Ana, o fetiţă mică şi frumoasă la opt ani. Deşteaptă şi cuminte. Ana asta avea atât de multe din ce avea ea la opt ani, când mami îi zicea că e cea mai frumoasă şi că e cea mai deşteaptă fetiţă care există pe pământ. Şi ea credea. Şi adormea zâmbind.
Da, dar fetiţa de opt ani a plecat. Nu mai e. A murit. Inocenţa s-a stins de tot. Copila blondă cu o rochiţă scurtă şi albă, veşnic desculţă şi murdară pe mâini, cu faţa prăfuită şi cu zâmbetul ei etern, larg şi sincer. Copila a dispărut. A pierdut-o într-o zi pe când poate se jucau împreună. Şi nici nu şi-a dat seama, iar asta pentru mult timp. A început să o caute de-abia când era prea târziu şi tot ce i-a rămas acum e amintirea copilei care a fost.
Acum, se trezeşte dimineaţa ca să realizeze că iar a băut cu o seară în urmă, că acum sunt trei, nu unul, că viaţa i-a pus o altă alegere în faţă şi că nu este genul de alegere la care să poată da cu zarul. Nu îi priveşte pe alţii. O priveşte pe ea. Viitor sau sentimente? Şi poate nu vă daţi seama cât de greu e să iei o decizie ca asta. Când ai nişte părinţi cărora nu le pasă ce vrei tu să faci, care nu te încurajează şi mai mult îţi pun beţe în roate... Când eşti în situaţia asta, ce alegi? Ce alegi când ştii că, deşi pare imposibil, poate fi real?
Tot ce aş vrea în momentul ăsta e să îmi arunc toată existenţa pe geam, să fug, să nu mă uit înapoi şi să reîncep de la zero. A venit timpul să îmi fac curat în viaţă. Nu am mai făcut-o de mult.

*pentru câteva zile, face-ţi-vă că nu mă ştiţi. ...Toţi!

Am revenit

Nu am să scriu mult. Tot ce am de zis e că a fost o săptămână minunată alături de nişte oameni minunaţi, concertul de aseară a fost genial, pentru examene nu mă stresez, ce oi lua, oi lua, măcar au trecut.
Pe lângă astea, am început să mă schimb ca dracu şi nu ştiu dacă e de bine sau de rău. Iar am o decizie de luat. Nu e de bine. De ce am senzaţia că am să aleg greşit, ca de obicei?

*o lună până mă întorc.

Notă de absenţă

Din cauza faptului că ă mut cu casa weekend-ul ăsta, voi rămâne fără net ceva timp (între două şi patru săptămâni). Vreau să zic că în acest timp, deşi am mail, mess şi fb deschise pe telefon (trăiască internetul mobil), voi fi absentă din blogosferă. Sper să se remedieze toată faza cât mai repede şi să mă pot întoarce. Aş posta de pe telefon, dar nu am diacritice. Îmi cer scuze.
Nu ştiu dacă mâine seară voi avea net şi vroiam doar să vă zic chestia asta. Pentru cazul în care asta e ultima postare pe care o fac înainte să plec, eu vă promit că încerc să mă întorc cât de repede posibil şi vă mulţumesc pentru răbdare. Poate, totuşi, am să găsesc un mod de a posta şi cât timp nu am net. Vedem, nu promit nimic.
Ne vedem peste vreo trei săptămâni.

Hai să ne relaxăm

Ok, eu, bineînţeles că nu puteam să termin şcoala, ca toată lumea. Eu mai am încă cinci săptămâni (în afară de asta). Totuşi, mă relaxez. Am şapte mii de examene săptămânile astea două, iar eu sunt prinsă cu şapte mii de alte chestii prin şcoală şi nu prea dau pe la ore (ceea ce nu e foarte bine), dar mă surprind.
Mă duc la pregătire după ore, nu m-am lăsat de muzică, mai nou mi s-a pus pata să fac nişte fitness şi, nu ştiu. Ies, mănânc, cumpăr, beau, râd, mă distrez, trăiesc! Trăiesc, iubesc, sunt fericită. Azi, cel puţin, am radiat de fericire. Apropo, am părul mov! Bine, doar o şuviţă, dar m-am făcut mov!
Azi s-a făcut un an de când sunt în Londra. Culmea, am trăit ziua la maxim. După ce, dimineaţă, am fost puţin nesigură pe mine şi toată lumea ţipa în jurul meu "e aici, e aici!" de parcă era moştenitorul familiei regale, ca şi cum nu era suficient faptul că mi s-a zis azi că am de venit cu trei piese până vineri cel mai târziu, după nervii pe care i-am avut la a treia oră în care efectiv am început să înjur în stânga şi în dreapta, dup-aia mi-am dat seama. Mi-am dat seama că nu îmi pasă şi că mi se rupe-n paişpe, că viaţa mea nu s-a învârtit niciodată în jurul lui şi nu o să se învârtească niciodată. Am realizat că, atunci când oamenii au un scop, oricât de prieteni i-ai crede, niciodată nu se gândesc la ce te-ar face pe tine fericit, ci la ce i-ar face pe ei, iar în momentul ăla, te mint în faţă şi tu îi crezi. Şi am mai realizat o chestie. E impropriu spus că l-am pierdut. Nu poţi pierde ce nu ai avut vreodată. Şi e de bine că mi-am dat seama de toate chestiile astea.
Pe urmă, vin de la ore, ies să îmi iau căşti (Skullcandies ♥) şi ajung să le cumpăr tot de pe net. Măcar am ieşit, nu? Suc de mere şi ciocolată caldă, genial!
Sunt fericită! Sunt fericită că, în sfârşit, nu mă mai consum din cauza lui care, oricum, nu merita atenţie de la bun început. Sunt fericită că acum ştiu ce se întâmpla de fapt. Sunt fericită că te-am cunoscut mai bine. Sunt fericită că am învăţat cine îmi sunt adevăraţii prieteni. Sunt fericită că îmi iau căşti în sfârşit. Sunt fericită pentru că am examene şi nu mă stresez. Sunt fericită pentru că mai sunt 40 de zile până vin. Sunt fericită pentru că iubesc. Sunt fericită pentru că mă mut (deşi nu o să am net două săptămâni decât de pe telefon). Sunt fericită pentru tot ce fac şi pentru tot ce se întâmplă. Sincer vă spun, nu aş schimba nimic la ziua asta pentru că totul a fost perfect exact aşa cum a fost. ♥

Haha, mi-a plăcut

Chiar mi-a plăcut. Pe bune. Adică, îmi amintesc când o întrebam pe Steph, dacă eu m-am schimbat aşa de mult şi dacă nu îi mai sunt de ajutor (pentru că ştiam că nu îi mai eram), de ce mai stă lângă mine. De ce mă mai ascultă şi de ce mă mai sfătuieşte? De ce e lângă mine mereu să îmi spună "te înţeleg" crezând că nu mă ajută cu nimic? Şi ea îmi spunea că mă iubeşte şi că nu m-am schimbat şi că n-o să plece. (Postarea asta nu e despre Steph.)
Dar ce facem când prietenii chiar nu mai sunt lângă noi? Atunci când eşti pus în faţa faptului împlinit şi îţi dai seama singur că nu mai e nimic de făcut şi că prietenul la care ţi-ai lins rănile atâta amar de vreme are prea multe probleme ca să le mai asculte şi pe ale tale. Când eşti tipul de om care, atunci când are o problemă, nu poate să o ţină în el, iar prietenul s-a plictisit, atunci ce faci? Ce faci când trebuie să te lupţi singur cu demonii din tine şi cu cei din jurul tău? Ce faci când nu mai auzi nicio voce joasă care să îţi spună pe un ton serios unde să loveşti sau încotro să te dai ca să nu fii, la rândul tău, lovit?
Eu sunt, în momentul de faţă, în situaţia în care habar nu am ce să mai fac. Este gen, speranţă, zero, prieteni, zero, soluţii, zero, probleme, o căruţă. Şi e oribil!
Ştiu, trebuie să îmi caut alţi prieteni (altă prietenă în cazul ăsta), dar nu e aşa simplu. Eu pun suflet în prietenii. Ştiu, nu e bine, dar aşa sunt eu. Mă implic. Şi, deşi pe tipa în cauză o cunosc doar de un an, totuşi... Nu e uşor. Băga-mi-aş picioarele! Am auzit odată o chestie şi nu am vrut s-o cred, dar e adevărată. Nu aştepta nimic de la nimeni ca să nu fii dezamăgit.

Altă zi de genul

Altă zi de genul ăla. Ştiţi zilele când parcă totul merge prost, dar ai o chestie care iţi face ziua perfectă? Aşa mă simt eu azi. Nu pot să merg ca lumea (febră musculară, nu altceva), dar îmi vine să mă urc pe toţi pereţii de fericire. Ziua asta a mers mult mai bine decât credeam că avea să meargă, având în vedere condiţiile date. Şi nu mă refer doar la febra musculară.
Îmi iubesc viaţa în mod oficial!

*maybe it's not my year, but it's gonna be my summer!

Nimic schimbat

Am crezut că, pe măsură ce trece timpul, lucrurile se vor schimba. Am crezut că, dacă cresc, va fi altfel. Am crezut până şi în tâmpenia cu "anul nou va aduce lucruri mai bune".
Că tot am zis chestia asta de 2011 şi de aşteptările mele de la el, trebuie să spun că este, a fost şi va fi în continuare un an pierdut care mi-a făcut mai mult rău decât bine. Nu spun că nu au fost momente bune şi nu spun că nu am lăsat în 2010 unele chestii. Atâta doar că nu le-am lăsat complet. Anul ăsta mi-a înşelat aşteptările grav. Ştiu, se zice "nu aştepta nimic de la nimeni ca să nu fii dezamăgită" sau ceva de genul, dar nu pot. Cum să nu speri la ceva mai bun?
Revenind la subiectul postării, altă duminică ca alea. După atâta timp. După şase luni de zile. Şase luni fără frică de duminici, fără atât de multe lacrimi, fără atât de multă durere (mai mult nervi şi dezamăgiri), după seri liniştite de duminică. După şase luni, s-a întors sentimentul ăsta. Şi este oribil. Duminica viitoare ce am să fac? Cred că acelaşi lucru. Şi dacă o fac, am să-mi leg o piatră de gât şi am să mă arunc în Tamisa. (Ăştia sunt ăia 75% pe care voi nu trebuie să îi luaţi de bună. E doar o expresie.) Este imposibil. Când eram atât de aproape, când puteam să jur că măcar de o chestie am scăpat, chestia s-a întors. Nu. Nu funcţionează aşa.
Dar ce vorbesc eu? Vorbesc de parcă ar depinde de mine. Nu depinde de mine. Nu eu am vrut să fie aşa. Nu eu am ales să te iubesc. S-a întâmplat pur şi simplu. Îmi pare rău că scriu despre asta şi că ai să citeşti. Ştiu că nu o să îţi pice bine. Niciodată nu ţi-a picat bine şi ştiu, dar trebuie să mă descarc. Îmi pare rău că o fac aşa, dar nu ştiu cum altfel.
Trecând peste, de ce nu pot să cresc şi eu şi să înţeleg că nu rezolv nimic plângând? De ce nu mă pot maturiza şi de ce nu pot scăpa de asta oriunde m-aş ascunde în timp? De ce nu poate fi totul mai simplu? De ce?!

Pentru tine

Asta e pentru tine. Pentru că eşti pufoşenia mea mică, pentru că toată ziua m-am gândit la tine, pentru că nu ne-am mai văzut de mult, pentru că mi-e foarte dor de tine. Pentru că mă faci să râd, pentru că mă faci să plâng, pentru că mă asculţi şi mă înţelegi, pentru că nu mă judeci, pentru că mă iei aşa cum sunt, pentru că nu vrei să mă schimbi, pentru că eşti perfect aşa cum eşti, pentru că îţi sunt datoare, pentru că suntem împreună de un an, pentru că vrei să mă vezi, pentru că eşti pervers în cel mai inocent mod posibil şi îmi place şi pentru că eşti sincer.
Pentru că nu eşti perfect, dar eşti perfect pentru mine, pentru că mă pui să mă culc, pentru că mă iubeşti şi pentru că şi eu te iubesc pe tine!

Vine o vreme

Se trezeşte dimineaţa fără niciun chef. Priveşte tavanul cu ochii goi şi oftează. Ştie că e o altă zi la fel ca celelalte. O altă zi în care va muri puţin câte puţin pe dinăuntru fără a putea face ceva în legătură cu asta. Ea e doar o simplă ea ca toate celelalte şi, deşi uneori pare că are lumea la picioare, alteori, tot ce ar vrea ar fi să dea timpul înapoi şi să nu mai facă nimic din ce a făcut.
Azi se mai termină un capitol din viaţa ei. Iarăşi plânge şi iarăşi are aceleaşi stări. Ar vrea să fumeze, dar nici asta nu poate face. În weekend, se fumează numai noaptea, când părinţii nu văd şi când nu e în niciun pericol.
Tot ce poate să facă e să aştepte, nu? Să aştepte până când? Toată viaţa ei a aşteptat. S-a plictisit de aşteptare, dar oare poate face altceva?
Vine o vreme în care îţi dai seama că tot ce ai făcut a fost inutil şi că nu ai făcut nimic care să îţi placă şi ţie. Vremea aia a venit şi pentru ea. Şi o doare ca dracu, dar trebuie să fie tare şi să suporte. Uşor de zis, greu de făcut. Ce ne pasă, nu? Pentru faptul că uneori ni se pare că are lumea la picioare înseamnă că e în stare să se descurce. E ea şi e puternică. Pentru lumea de afară, ea nu e doar o simplă ea. Ei nu văd ce văd eu. Ei nu îşi dau seama cât o doare şi cât se chinuie, dar o face şi e greu. Atâta doar că pe ei nu îi interesează.
E o lume rece în care toţi merg pe interes şi trag pentru ei cât pot de tare. Atâta timp cât lor le e bine, nu îi interesează de ea. Şi ea o ştie. Oftează din nou şi îşi pune un zâmbet fals pe faţă. Are un scop de atins şi până atunci, nu poate face nimic. Are o viaţă de trăit. Şi are de gând s-o trăiască.

*Raluca şi Ami, vă mulţumesc pentru tot.

**şapte săptămâni!

Avem ţigări!

După ce am stat fără ţigări în casă câteva zile (noroc că aveam eu altele de mult), astăzi, în sfârşit, s-a întâmplat minunea şi au apărut câteva cartuşe de ţigări în bibliotecă.
În sfârşit, nu mai trebuie să am grijă să arunc chiştoacele mele în altă parte din cauză că ar fi altă culoare. În sfârşit, nu mai am nicio treabă, în sfârşit, mă relaxez, în sfârşit, fumez lejer!
Vă mulţumesc, minunaţii mei părinţi, că mă aprovizionaţi constant.

Bun venit în România!

Înainte de a începe, ţin să precizez că nu am sperat vreodată să am un post cu o temă măcar semi-politică. Sunt, totuşi, forţată de împrejurări să fac una. Azi am aflat şi eu nişte chestii care nu mă interesau neapărat, dar ascultându-le, mi-am dat seama că sunt treburi serioase şi că, deşi repet, nu am niciun fel de tangenţă cu politicieni, salarii, criză, TVA şi lista poate continua, nu pot rămâne pasivă.
Voi începe scurt cu doctorii. Da, tăierile de salarii care afectează tot românul indiferent de oraşul în care se află, i-au afectat şi pe doctori. Stimabilii angajaţi în domeniul sănătăţii au anunţat frumos conducerea că, pentru cazul în care nu sunt băgaţi în seamă şi problema lor nu se rezolvă, vor pleca din ţară. Vestea cea mare, a plecării salvatorilor de vieţi din ţară, a ajuns şi la urechile preşedintelui  nostru scump şi iubit. Pe el însă, a părut să nu îl intereseze prea mult şi, evident, nu a luat nicio măsură. Ca urmare, doctorii şi-au făcut bagajele frumos şi s-au cărat de pe plaiurile româneşti.
Ce mi se pare şi mai mişto, tot apropo de sănătate, este faptul că tot politicienii ăştia reformişti au anunţat că vor desfiinţa nişte spitale din toată ţara ca, mai apoi, să le transforme în azile de bătrâni. Zis şi făcut, da, dar cam pe jumătate. Au ştiut imediat să desfiinţeze Spitalul Caritas din capitală şi Spitalul de Cardiologie Cluj, dar cu azilele cam bate vântul. Încă nu s-a făcut nimic. Acum, să nu mă înţelegeţi greşit, nu doar astea s-au desfiinţat din toată ţara. Sunt şi altele, dar nu le ştiu.
Ok, am terminat cu doctorii, să trecem la profesori. Veşnicul scandal cu salariile profesorilor. Salariile li s-au tăiat şi lor, bineînţeles, dar ei, în loc să-şi părăsească vatra, au hotărât să facă ceva, dacă nu mai inteligent, măcar cu un efect mai amplu, sperau dânşii. Au dat statul în judecată. Evident, profesorii au câştigat. Ei şi aici vine o de-aia gen "Băsescu se întoarce". El spune lejer şi fără pic de jenă că nu îl interesează. Chiar dacă profesorii noştri au câştigat cinstit procesul, preşedintelui i se rupe şi tot nu le măreşte salariile cu măcar un leu.
Pentru că România tot am văzut deja că este o ţară care investeşte foarte mult în tineret şi în cei care educă supranumitul "viitor al ţării", haideţi să vedem ce face ţărişoara noastră cu cei care au devenit "trecutul nostru", respectiv pensionarii. Dacă tot e criză pe timpul lui Băsescu Obraz Gros, nici pe pensionari nu îi lăsăm să scape, nu? Bineînţeles că nu. Le tăiem 25% din pensie, că doar şi aşa ei mâine mor. Mai mult, nici pe cei care chiar au adus o imensă contribuţie tării nu îi scăpăm din vedere. Mâna lungă a crizei intră şi în buzunarul pensionarilor militari, nu doar în al civililor.
Aşa, acum că am tăiat mai de prin toate părţile de care ţara noastră, săraca de ea, are nevoie, ce ne mai rămâne? Hm... A, da! Poliţia, bineînţeles. În doar câteva luni, salariul oamenilor de ordine a scăzut la jumătate. Stimabilii ce stabilesc liniştea şi pacea peste tot s-au hotărât să facă şi ei nişte gălăgie. Au manifestat frumos în faţa Palatului Cotroceni aruncând cu caschetele spre impunătoarea clădire. Mai mult, au venit pregătiţi şi cu un slogan tare drăguţ. Din cauză că ei nu făceau manifestaţie de dragul de-a o face şi pentru că veniseră să vorbească cu cineva ca, eventual, să şi rezolve nişte chestii, au strigat frumos şi în cor "ieşi afară, javră ordinară!" Scumpetea noastră de preşedinte a fost atât de drăguţ încât nu le-a făcut nimic pentru că au făcut această manifestaţie. În schimb, a ales să nu mai fie escortat de poliţie, ci de jandarmi. Mai apoi, şi-a dat seama că ăsta e un nou pretext de tăiat salarii. Aşa e Băsescu al nostru, pervers. Poliţiştii, au răspuns din nou la această mişcare. Ca rezultat al noii tăieri, câteva mii de oameni ai forţelor de ordine, vor pleca din ţară.
Până aici, sănătate, nu, siguranţă, nu, educaţie, nu. Şi nici pensionari nu mai avem. Măcar să avem noi generaţii. Cum am putea să avem urmaşi când, ca mamă, te gândeşti, înainte să naşti, cum şi din ce îţi vei creşte copilul? Criza atinge şi noile mămici. În loc de doi ani, concediul maternal se rezumă la un an de stat acasă. Cât despre indemnizaţia, care şi aşa era mică, ce să mai vorbim? Aceea, nici măcar nu mai există.
Ultima chestie pe care o spun şi cu asta am să închei, eutanasierea câinilor. Legea pentru eutanasierea câinilor comunitari este încă pe masa parlamentarilor. Pe 7 iunie, la ora 9:00 va avea loc un manifest al celor care sunt împotriva ei. Vă rog, mergeţi şi voi în parcul Izvor (scuarul de la intrarea Camerei Deputaţilor, unde sunt cele patru monumente de la Universitate). Marţi, 7 iunie, ora 9:00. Numărul de protestatari contează. Asta va atârna în balanţa pro sau contra legii. Mie, mi se pare o tâmpenie, sincer. În Europa, nu prea ai să vezi câini pe stradă, dar ei nu cred că îşi eutanasiază câinii, ci că îi duc în adăposturi şi că le controlează reproducerea. Asta aşa, apropo de România în Europa.
Cam asta ar fi tot ce vroiam să zic. Îmi cer scuze pentru faptul că acest post are o temă semi-politică, dar nu puteam rămâne pasivă la asemenea chestii. Prin urmare, am să închei. Bun venit în România! O Românie fără oameni, animale, sănătate, educaţie şi forţe de ordine, dar cu politicieni. Şi mai ales cu preşedinte.

Profesoara lui Badea

Poate că aţi auzit (sau poate că nu) despre noul titlu senzaţional de pe Antena 1 şi nu numai. Protagoniştii noului motiv de rating la TV sunt nimeni alţii decât Mircea Badea, realizatorul emisiunii "În gura presei", şi o profesoară în exerciţiu (al cărei nume nu l-am aflat) la un colegiu respectabil din Bucureşti.

Ce s-a întâmplat de fapt? Femeia cu pricina s-a prezentat în faţa blocului lui Badea la o oră foarte nesimţită, şi anume ora două noaptea. Doamna sună la interfon. Badea aude, se trezeşte speriat, când se prinde că interfonul era cel ce îl sculase din somn, răspunde, îi spune doamnei profesoare să plece şi o ameninţă chiar că va chema poliţia. Femeia să zicem că înţelege şi se opreşte din a mai suna. La ora cinci dimineaţa, doamna noastră se întoarce. De această dată, se postează frumos la uşa moderatorului TV sunând la sonerie. Din spusele lui Badea în interviu, înţeleg că soneria era una al dracului de enervantă. El se trezeşte din nou buimac. Până să ajungă la uşă, femeia începe să bată în uşă cu picioarele (asta încă ţinând apăsat pe sonerie). Badea al nostru sună la poliţie. Poliţia vine, o convinge pe doamna că nu este frumos şi corect ce face, o amendează (cu cât, habar nu am), face un proces verbal şi pleacă. 

La aproximativ o oră, femeia se întoarce. Din nou sonerie enervantă şi bătăi cu picioarele în uşă. Din nou poliţie, amendă, proces verbal şi toate cele. Poliţistul, de data asta, îi lasă numărul de mobil lui Badea. În caz că va mai avea nevoie. Bine a făcut poliţistul. La douăzeci de minute, profesoara la uşă. Aceeaşi poveste. Badea sună la poliţist. Până să vină poliţistul, însă, femeia de serviciu de pe scară a reuşit s-o sperie pe doamna în cauză şi până la urmă, a plecat.

Care era faza de fapt? Doamna profesoară jură că îl iubeşte pe Mircea Badea. Nu se cunosc, dar ea îi este o mare fană. Spune că este 100% zdravănă la cap, cum arată şi testele psihologice pe care profesorii trebuie să le facă în fiecare an. Mai mult, afirmă că Badea a chemat-o la el. Ştiţi cum mai zice el prin emisiune "veniţi la mine să vă convingeţi". Da, nimic anormal. Nimeni nu s-ar fi gândit să ia de bună această frază a lui. Doamna profesoară a făcut-o. În plus, susţine că el i se adresa ei personal şi nimănui altcuiva care avea televizorul dat pe Antena 3 (dacă nu mă înşel) şi care urmărea programul. Când moderatoarea emisiunii "Acces direct", Simona Gherghe, la care stimabila doamnă profesoară s-a prezentat, i-a spus femeii noastre că aceea este o frază aruncată de colegul ei, Mircea, în general şi că nu este ceva de luat de bună, profesoara a răspuns simplu. "El vorbeşte foarte codat. Dumneavoastră nu înţelegeţi ce spune."

Mă voi opri aici. Cred că nu mai e nevoie să specific cine e întreg la minte şi cine nu, cine are dreptate şi cine nu. Ce mă simt, în schimb, obligată oarecum să remarc este următoarea chestie. Cine spunea că învăţământul din România nu o ia în jos? Eu. Acum, văd încet, încet cum mă înşel în toate privinţele. Apoi, cine zicea că justiţia şi poliţia sunt cele mai eficiente două forţe de ordine? Ei pe dracu! I-a uite cât de repede a rezolvat o femeie de serviciu toată situaţia. România o ia în jos în toate privinţele şi îmi pare sincer rău. 

Ca să închei postarea tot cu subiectul cu care am început-o, tot ce pot să zic este "săracul Badea!" Nu e vina lui că are emisiune, dar nici vina ăleia nu e că e sărită. Dar haideţi să o lăsăm aşa. Trăim în România şi aste ne ocupă tot timpul!

Vară!

În mod oficial, a venit vara! Asta a fost una dintre cele mai frumoase zile! Grafitti, poze (multe multe poze), căldură, mâncare (!), prieteni, haine subţiri, râs în hohote, toate chestiile astea care au fost prezente azi mai toată ziua păreau să ţipe la mine "a venit vara, zâmbeşte!" Şi asta am făcut. Am zâmbit. Pentru că a venit vara şi pentru că e ziua noastră.
La mulţi ani, copii! Cum să primeşti, frate, cadou de întâi iunie un avion de la un ou de ciocolată Kinder?

Pentru că noi suntem 8c

Acum că a trecut banchetul la care nu vă puteţi da seama cât de rău îmi pare că n-am putut s-ajung, cred că realizez şi eu de fapt cât de mult contaţi pentru mine. Am văzut pozele, v-am văzut pe youtube, am auzit păreri, am auzit întâmplări, ştiu cine e miss şi ştiu cine e mister (felicitări, Mihai, te iubim!), nu cred că am rămas în urmă cu ceva şi de-astea. Şi acum, că a trecut toată nebunia şi au pierit toate senzaţiile, să vă spun.
De dimineaţă, am plâns aşa, mai în reprize. Pentru voi, 8c. Pentru voi. Pentru că sunteţi nişte oameni minunaţi, fiecare în parte şi pentru că vă iubesc enorm pe toţi. Pentru că au trecut opt ani şi pentru că mai e puţin până să ne despărţim. Mă doare. Mă doare al naibii. În momentul ăsta, singurul lucru pe care l-aş mai vrea ar fi să fiu cu voi acolo şi, dacă tot nu mai putem prelungi timpul rămas în generală, măcar să plângem împreună şi să ne bucurăm că s-a-ntâmplat. Mă întreb, totuşi cum deja au trecut opt ani. Parcă a trecut mai puţin. Nici nu ne-am dat seama.
Mi-au zis deja cred că vreo cinci-şase persoane că le pare rău că nu am venit. Şi mie îmi pare rău, dar mă revanşez la vară. Mă văd la vară cu toată clasa într-o zi şi vedem noi ce facem, dar o să ne simţim bine. Cu toţii. (Asta include Amir şi Zozo.)
Mulţumiri speciale către cei mai minunaţi colegi: George Alexandrescu, Raluca Andreescu, Cristina Avram, Andrei Barbu, Mihnea Bichir, Maria Boca, Simona Chirilă, Gabi Creţeanu, Mihaela Gavrilă, Adina Georgescu, Valentin Ion, Paul Lăcătuşiu, Sorin Lepădatu, Sabina Marinescu, Patricia Nae, Alexandra Oncea, Georgiana Petrescu (a.k.a. Zozo), Mihai Popescu, Camelia Şerban, Ioana Ştefan, Andrei Toroiman, Bogdan Vasile, Bogdan Vârban, Georgiana Vânătoru, Miruna Voicu, Amir Zamfiratos.
Mulţumiri speciale către unii dintre cei mai minunaţi profesori dintre care amintim doar câţiva, şi anume: Doamna Învăţătoare Niţă Jenica, Doamna Dirigintă Danielian Eliza, Doamna Profesoară Paulina Năstase, Doamna Profesoară Hubca Violeta, Doamna Profesoară Chiţă Camelia, Domnul Profesor Popescu Victor (Odihnească-se în pace!), Domnul Profesor Mircea Mihail, Doamna Profesoară Cristev Carmen, Doamna Profesoară Olingheru Emma, Doamna Profesoară Dinulescu Valentina, Doamna Profesoară Chirana Samson Ana-Maria, Doamna Profesoară Cireş Adriana şi Domnul Profesor Mihai Hornicar. 
Vă mulţumesc pentru că aţi fost nişte oameni extraordinari cu toţii în toţi anii mei de generală. Vă iubesc pe toţi!

Hai să ne batem joc din nou

Păi haide. Până acum, vă iese perfect. Să vă explic, poate nu înţelegeţi.
Vin de afară. Mă duc să îmi las cizmele în camera aia mică şi înghesuită de la capătul scărilor. Cum intru, mă izbeşte un miros puternic de acetonă amestecat cu un uşor iz de parfum. Stau ce stau, ai mei încep iar să se certe. Şi asta au făcut de la şapte-opt, când am intrat în casă. Păi nu? Păi da. Hai să ne băgăm picioarele în fericirea copilului. Hai să o facem iar cum am mai făcut-o şi atunci. Hai să o aducem din nou la disperare pe fata asta. Cum pana mea (aş zice altfel, dar nu înjur pe blog) am ajuns eu în situaţia asta? Cum de am fost atât de idioată încât m-am băgat în aşa ceva? Cum?!
Când am fost de acord atunci să rămân, când am zis ok cu strângere de inimă, când am acceptat situaţia şi mi-am dat seama că nu pot să fac altceva, atunci am zis că nu se va mai repeta niciodată, dar s-a repetat! Şi asta mă omoară! Alt weekend negru. La fel ca atunci. La fel. Identic. O copie fidelă. Am un deja-vu. Este oribil!
Am fumat în cameră. N-am mai făcut asta de mult. Mi se rupe dacă va simţi cineva mirosul. Prefer să miroasă a ţigări decât a acetonă. Şi oricum, chiar dacă va simţi, nu îmi pasă. Cine îl va simţi nu mă va trage la răspundere niciodată. Sunt prea ocupaţi acum cu cearta lor stupidă pe un motiv tâmpit.
Am aflat chestii despre mine pe care nu le ştiam. Am aflat că sunt needucată şi că nu dau doi bani pe nimeni, că nu am respect pentru nimeni şi nimic, că sunt pe interes, că am venit din România cu meserie în cap, că îmi controlează bunică-mea viaţa, chestii de-astea, ştiţi? Cei care mă cunosc, vor înţelege de ce nu pot să stau şi să ascult toate astea. Nu îmi mai pasă de nimeni, nu îmi mai pasă de nimic. Vreau doar să se termine toată nebunia asta odată şi pentru totdeauna. Dacă o las pe mama aici, voi fi catalogată drept egoistă. Nu îmi pasă. Tot ce vreau e să scap, să fug, să plec şi să nu mă mai întorc. Să nu îmi mai pese de nimeni şi de nimic. Vreau să mă salvez pe mine în primul rând şi apoi pe ceilalţi dacă oi mai putea. Spre deosebire de mama, eu ştiu ce înseamnă salvarea mea la ora asta. Ea nu ar lua ce vreau eu ca pe o soluţie, ci ca pe un moft, ca pe o chestie pe care o vreau fără motiv, bătaie de joc, lipsă de respect şi lipsă de iubire. Nu îmi pasă. Atâta timp cât scap, atâta timp cât mă salvez, nu îmi mai pasă de nimic şi de nimeni. Nu aştept să mi se ridice statuie la Universitate pentru că mi-am iubit enorm părinţii şi pentru că mi-am respectat şansele de a mă "ridica din mizerie" (unde mizeria este ţărişoara noastră mică şi iubită). Tot ce aştept e să mă respecte pentru că am călcat pe cadavre ca să îmi fac o viaţă. Pentru că o să mi-o fac. Cu sau fără părinţi.
Mi-am omorât inocenţa cu sânge rece din cauza lor. Mi-am omorât sufletul şi sentimentele. Am o mare gaură în suflet, idioţilor! L-aţi împuşcat în cap şi l-aţi lăsat să moară încet, chinuit şi în dureri. M-aţi lăsat să mor pe dinăuntru puţin câte puţin în fiecare seară. Şi acum mai am pe gât gustul berii de ieri. Toate sunt din cauza voastră. Dar vă pasă oare? Nu vă pasă. Nici nu vedeţi măcar. Mă pierdeţi din ce în ce mai mult şi pentru ce? Pentru nimic. Tot ce fac este în van. Nu o să înţelegeţi niciodată. Iar dacă o să înţelegeţi, va fi prea târziu. Mult prea târziu şi eu voi fi plecat departe de mult timp pe atunci.
Sunteţi nişte proşti cu toţii. Vă bateţi joc zâmbind. Nu vă pasă. Dar e bine. Nu aştept mila voastră. Atât vă rog totuşi. Nici voi să nu o aşteptaţi pe-a mea.

Câteva zile

"Şi parcă de o săptămână totul merge prost."
Zic strângând din dinţi amintindu-mi cine-am fost.
Eram o copilă fără niciun stres,
Dar acum, fără ţigări, parcă nimic nu are sens.
Mă gândesc pentru o secundă la ce e-n jurul meu
Mă întreb dacă asta e ce mi-am dorit mereu.
Mama habar n-are prin ce trec acum,
Iar din ţigara asta încă iese fum.
Desfac berea în grabă, văd un mesaj, "ce să mai fie?"
Îmi poate muri o prietenă de anorexie
La doişpe ani şi nici jumate ce să le mai ceri?
Ni le ia Cel de sus între două beri.
Mă zbat mult pentru ce iubesc, dar cum să vă explic
Că eu din chestia asta nu m-aleg cu nimic?
Pentru cine-l ştie, ca Nate las berea lângă pat.
Mă schimb şi-mi amintesc, am o ţigară de fumat.
Şi-aşa cum fumul pleacă trec şi eu mai departe,
În nu foarte mult timp, se va face noapte.
Eu beau, fumez şi plâng, versuri încă scriu,
Vorbesc cu un perete, în cameră-i pustiu.
Mi se face frig, cine să mă încălzească,
Când dacă mi-ai citi gândurile, ai rămâne mască?
Seara mi se-neacă într-o aromă de mere
În timp ce eu uşor termin doza de bere.
Ascult o muzică ce voi nu o prea-nţelegeţi,
Dar nu o să pun stop şi nici să nu îmi cereţi.
Mă-nec în tot ce am şi cu prea multe grade-n sânge
Nu mai ascult de nimeni căci sufletul îmi plânge.
Mă doare să renunţ, dar trebuie căci eu
Nu-s nici pe departe ce ţi-ai dorit mereu.
Ai greşit persoana cu care să vorbeşti
Pentru că de la mine nu cred să primeşti
Ceea ce-ai nevoie şi ce vrei să auzi.
Eu ies din toată asta. Te rog să mă scuzi.
Mă cunoşti prea bine şi nu mă pot schimba
Nu-i doar că nu vreau. Nu pot. Nu încerca.
Nu-mi cere să-nţeleg, nu am să reuşesc
Şi cred că şi cu scrisul tre' să mă potolesc.
Îi pun punct aici şi sper, dacă citeşti,
Pentru toate astea să nu mă-nvinuieşti.

De ce o faci?

Nu fac postarea asta din plăcere, ci din cauză că m-am plictisit. Am fost întrebată de un milion de ori cum de sunt în stare să o ard cum o ard fără să îmi fie frică că am să mă ard şi eu într-o zi.
Nu, fraţilor, nu îmi e frică. Încă nu are de cine să îmi fie frică. Încă nu am de ce să mă stresez. Zic ce vreau despre cine vreau pentru că sunt foarte conştientă de faptul că respectivul sau respectiva despre care îmi dau eu cu părerea nu are ce să îmi facă. Plus de asta, să vă explic o altă chestie. Eu spun ce spun şi scriu ce scriu nu neapărat ca să le placă lor. Cui nu-i place, să nu mă citească. Mi se rupe. Nu primesc niciun ban din ce fac. Mai bine aş avea trei oameni care să îmi înţeleagă gândirea decât treizeci de oameni care să se uite la ce zic ca mâţele în calendar, dar să le placă totuşi ceva stupid; design-ul spre exemplu. Dacă zic ceva, zic pentru că simt nevoia de a o face. Este blogul meu şi scriu ce vreau pe el.
N-am să am trafic, n-am să am cititori, n-am să am comment-uri, n-o să mă aprecieze lumea. Hai să vă zic o chestie. Dacă o făceam pentru toate astea, mă lăsam de mult. Nu mă prea interesează toate chestiile astea. Toate sunt relative. Cititorii vin şi pleacă. Sunt şi ei oameni şi oamenii te vor lăsa mereu baltă pentru ceva mai bun. Aici nu mă refer şi la ai mei, bineînţeles. Nu o fac pentru lume. O fac pentru mine. O fac pentru că mă ajută, pentru că în loc să ţin toate chestiile astea în mine sau să i le spun singurei persoane care mereu este lângă mine (ştii cine eşti), mai bine le scriu aici. Nu îmi pasă cine le vede, cum le vede, ce crede de ele. Când mă iau de lume, am un motiv să o fac. Eram pe cale să mai fac o postare critică, dar nu mi-a plăcut ce a ieşit la sfârşit.
Ca să vă răspund la întrebări, minunaţii mei prieteni cărora vă pasă dacă am să mă ard sau nu, o fac pentru că vreau, pentru că pot, pentru că îmi place, pentru că mă face fericită. Dacă aţi înţelege cum oamenii pot merge şi pe principiul ăsta şi l-aţi urma şi voi, lumea ar fi un loc mai bun pentru toţi.