Distanţă sau egoism şi frică?

Şi dacă stau să mă gândesc, distanţa nu e mare. Tot ce ştiu şi ce iubesc, toată lumea, el, ei şi ele, nu e nimic departe de mine. Trei ore mă despart de universul meu uitat într-o poveste ce nu a mai fost scrisă, abandonată tristă într-un caiet vechi ce doarme pe un raft. Doar trei ore. Mult? Nu cred.
Poate că nu distanţa mă doare. Poate că nu am motive să îi tulbur conştiinţa aruncând acolo vina şi motivul lacrimilor mele. Poate timpul este cel care îmi pedepseşte păcatele aşa de aspru şi de neiertător.
Şi totuşi, stau şi mă gândesc. Stau şi mă gândesc cum vorbim ca proştii fără să fi trăit niciodată pe pielea noastră. Cine a zis că ochii care nu se văd se uită nu a fost niciodată despărţit de cineva. Ochii care nu se văd nu se uită. Parcă sentimentul de a şti că nu îi mai poţi vedea te împinge să îi iubeşti şi mai mult, să îi vrei aproape din nou şi oricât i-ai avea, tot mai mult îţi doreşti. Şi asta vă zic pentru că trăiesc. Dar nu e vina noastră că suntem atât de fraieri încât credem vorba veche din popor ce minte poveştile ce se întind pe kilometri. Toată lumea vorbeşte din cărţi. Pentru că, de cele mai multe ori, asta ne dorim. Nu vrem să ne chinuim. Vrem să se termine. Vrem să fim liberi de orice fel de îngrădire şi să ne reconstruim de la zero undeva departe de sufletul cald care ni s-a deschis în faţă. De ce? De ce când aveam tot ce ne doream în braţele celui care ne iubea necondiţionat? De ce? Din egoism! De-aia. Din lene, din superficialitate, din prostia ce nu are margini nici măcar în capul unui geniu. Ne e frică de ce va urma, de lacrimi, de durere, de tristeţe şi de dorul ce te omoară din interior. Din toate fricile astea stupide se termină tot în loc ca povestea să lupte pentru supravieţuire. Când pleci condus de frica meschină de toate aceste sentimente, crezi că nu e singurul de pe planetă şi că ai să mai găseşti. Dar ce nu ştii e că nu doar că nu ai să găseşti ceva mai bun din vina ta, dar vei pierde şi ce deja aveai. Pentru că deja aveai un centru al universului. Şi l-ai alungat din viaţa ta. Greşeala pe care o facem toţi este aceea de a căuta ceva mai bun când deja avem ceva minunat.
Nu. Distanţa nu desparte. Distanţa mai tare apropie. Egoismul desparte. Egoismul şi superficialitatea. Nu zic că e uşor să orbitezi la ani lumină de soarele tău, dar nu merită să îi zici că pleci şi să cauţi altă orbită. Pentru că nu vei găsi alta la fel. Şi de ce? De ce, când nu se merită?