Sfârşit de toamnă

Da, sfârşit de toamnă. Sfârşit de sentimente şi de amintiri, sfârşit de poveste, punct şi de la capăt.
S-a dus toamna. S-a dus şi, deşi îmi doream să se ducă, parcă o vreau înapoi. Îmi e dor de octombrie şi de senzaţia aia aparte pe care o aveam. Vreau să îmi doresc din nou să treacă tot mai repede şi să plec dracului de-aici, vreau să mai fie toamnă o dată. Vreau să plouă şi să cadă frunze, vreau culoare şi sentiment. Vreau toamna înapoi. O vreau înapoi pentru că se termină şi odată cu ea, se termină şi orice speranţă de schimbare, de găsire de noi perspective şi noi idealuri, se termină, în mare, tot.
Vin, în schimb, zile geroase, zăpadă (pe care nu pot să o suport), sărbătorile, Crăciunul, anul nou, două săptămâni în ţară şi apoi examene. Asta înseamnă iarna pentru mine. E un anotimp mort în care nu sunt în stare să fac nimic ca lumea (ca lumea însemnând să îmi placă şi mie). E anotimpul în care mă plictisesc de mor în zilele libere şi în vacanţe, mă murdăresc pe cizme imediat ce ies din casă sau din bloc, îmi îngheaţă nasul, alunec şi nu pot să vorbesc la telefon pe stradă, dar totuşi o ard chill la o cafea în mall, chem lumea la mine, inexplicabil, mănânc dulciuri la greu (ciocolată şi acadele!) şi fac cumpărături mai multe decât în restul anului. Ce totuşi e bine, e că am o scuză ca să fac cadouri. Îmi place să fac cadouri şi îmi place şi să primesc. Nu numai pentru că asta implică cumpărături, dar şi pentru că e un gest drăguţ, face un om fericit şi te simţi bine când cel căruia i-ai dat cadoul respectiv se bucură.
Trecând peste toate, toamna a trecut şi îmi pare rău pentru octombrie, vine iarna, cu bune şi cu rele, şi nu sunt sigură dacă îmi place sau nu.

Plictiseală!

Da, plictisită. Şi nu oricum, plictisită ca dracu. Minus două-trei persoane care m-au făcut să râd, nu doar să zâmbesc (şi aici se ştiu şi ei, şi ele), a fost un weekend de doi lei. Şi chiar asta vreau să zic.
Imaginează-ţi că stai întregul weekend pe net, telefon, blog şi alte de-astea. Imaginează-ţi că tot ce faci e să dormi, să dai şi să primeşti mail-uri, să scrii sau să corectezi ce au scris alţii, să faci şi să cauţi poze şi să te gândeşti la cai verzi pe pereţi. Bine, visatul cu ochii deschişi chiar mă ajută. Dar totuşi, cum mă simt?! Mă simt ca naiba pentru că nu am fost în stare să fac nimic în astea două zile. Nimic care să îmi placă pe bune şi mie. Şi nu e de bine pentru ca nu mă simt în largul meu. Mă simt închisă între patru pereţi (bej, nu albi) şi trebuie să mă obişnuiesc cu asta. Distracţie mare, nu? Nu! Chiar deloc! Şi m-am săturat!
M-am săturat de acelaşi film pe care îl văd la nesfârşit de câteva luni încoace. Aceeaşi plictiseală, aceeaşi monotonie, aceeaşi oameni, aceleaşi ţigări, aceiaşi prieteni şi aceeaşi eu. Toamna se duce şi nu o să mai fiu în stare să mă schimb. Ştiu asta. Iarna mereu e un anotimp mort, dar pur şi simplu m-am săturat! Vreau să plec, să mă plimb, să văd, să cunosc, să vorbesc, să râd, să plâng, să ţip, să sar, să scriu, să citesc, să cânt, să beau şi să fumez, vreau să uit şi să-mi aduc aminte, să schimb ceva la mine (şi o să schimb când o să mă hotărăsc ce). Vreau să fug şi să mă comport prosteşte, să cheltui bani, să nu mă uit înapoi, să nu îmi pară rău, vreau să fiu eu! Eu aşa cum vreau şi eu aşa cum simt. Eu cea fără limite şi fără păreri de rău.
Şi vreau asta pentru că mă plictisesc de mor.

Diferenţa

Bine, ştiu că e ciudat ca, după ce acum două zile am luat foc uitându-mă la ea şi văzând cât de mult încearcă să fie ca mine, acum să mă port de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu ştiu cum să vă explic. Poate că o vorbă aruncată în vânt m-a făcut să privesc totul cu alţi ochi. (mersi, Dana)
Care-i faza? Faza e că există diferenţe multe între mine şi ea, dar oricât ar vrea ea să fie la fel ca mine, nu o să reuşească. Cu cât vrea să fie mai la fel, cu atât mai diferită o să fie. Pentru că eu, fără intenţia de a nu o lăsa pe ea să copieze tot ce vede la mine, sunt un om într-o continuă schimbare. Oricât ar încerca ea să se aranjeze la fel, să se poarte la fel, să se îmbrace la fel şi să facă ce fac eu, sunt cu doi paşi înaintea ei. În primul rând, pentru că nu mă ţin după nimeni şi fac ce mi se scoală. În al doilea rând, pentru că vrea să facă ceva ce nu i se potriveşte. E falsă din cap până-n picioare pentru că încearcă să fie ceva ce nu e. Eu sunt eu şi ea e ea.
Şi cum am mai zis, diferenţele sunt multe. Eu sunt aici, ea e acolo.  Eu fumez, ea nu. Eu am ce vreau, ea încearcă să obţină acel ceva de la mine. Eu trăiesc alb-negru, ea trăieşte în culori. Eu trăiesc cum vreau, ea se limitează la a încerca să fie eu. Şi multe! Nu am degete să le număr. Şi nici nu vreau să le număr vreodată. Nu vreau să mă enervez aiurea. Deja am făcut-o o dată şi nu mai vreau din nou.
Ce vreau să zic e că nimeni nu poate să fie exact ca cineva. Şi asta o să fie aşa oricât s-ar strădui ea să se mintă că poate să demonstreze contrariul.
Diferenţa dintre noi două e că eu trăiesc viaţa mea. Ea doar încearcă să o trăiască pe aceeaşi.

Zi de doi lei

Imaginează-ţi că vii de la şcoală fericit gândindu-te că ai luat 8.50 la mate, când iniţial, profa îţi zisese că luaseşi 8.49. Vii acasă, o suni pe maică-ta şi îi zici cât de aproape erai de a nu lua nota pe care ai luat-o şi, în loc să îţi laude norocul chior, ea începe să ţipe că nu ai luat nouă.
Tu, săracul de tine, ai luat 8.50 nu din cauza ta. Ai luat cât ai luat pentru că profa de mate a lipsit o săptămână şi nu a avut cine să vă predea nişte chestii care v-au picat la test. Tu nu ai cartea sau caietul acasă, nu ai de la cine sau de pe ce să înveţi, ai luat 8.50, da? Maică-ta ţipă la tine şi tot pe tine te găseşte vinovat pentru că, în loc să vii acasă obosit după o zi de şcoală cretină, nu ai mers două ore cu trei autobuze până în centru să te întâlneşti cu ea şi să îţi cumpere cartea. Tot tu eşti de vină pentru că profa ta de mate ţi-a zis că vei da testul în ziua următoare (gen, de azi pe mâine), iar tu în seara aia ai avut treabă şi ai ajuns acasă la zece jumate.
Şi cum te simţi, bine? Eu nu prea cred. Nu prea cred că o să-i spui "ai dreptate, mamă. În loc să vin acasă mort de foame şi transpirat ca naiba de la ora de sport ca să fac un duş şi să mănânc şi eu ca omul, trebuia să mă văd cu tine şi să iau cartea de mate de care recunosc că nu mi-a păsat. Bine, asta însemna să vin acasă la şase jumate, dar cui îi pasă? Măcar aşa, aveam după ce să învăţ pentru test, nu?" Nu cred că există vreun om normal la cap care ar fi făcut asta.
Am fost în situaţia de mai sus azi. În loc de A, am luat B şi mama a început să ţipe la mine că asta s-a întâmplat din cauză că nu am mers cu ea în oraş să îmi cumpere cartea în loc să mă duc acasă şi să mă odihnesc şi eu ca un om normal după o zi în care ea nu ştie ce colegi tâmpiţi mi s-au urcat în cap sau ce profi aiurea ne-au venit la oră. Nu ştie ce am făcut la sport, nu ştie ce mult am scris la fizică, nu ştie cât am alergat prin şcoală, nu ştie cum e să urci 72 de scări până la etajul trei, nu ştie nimic din toate astea. Şi nici nu va şti vreodată. Pentru că, aşa cum nu mă interesează pe mine de cartea de mate, aşa nu o înteresează nici pe ea cât mă zbat şi cât alerg sau cât de simplu, dar totuşi complicat e să stai de la opt jumate la trei într-o şcoală.
Bine, toate cele de mai sus au avut loc în timpul unei convorbiri telefonice care nu s-a încheiat în niciun punct favorabil pentru vreuna dintre părţi. Eu am zis că nu e vina mea, ea a zis că trebuia să fi cumpărat cartea. Şi ne-am certat în continuare. După ce am reuşit să scap de ea, am închis telefonul, l-am trântit pe masă şi mi-am aprins o ţigară. Aici vroiam să ajung.
Deşi nu sunt dependentă de fumat, da, fumez la nervi. Mă calmează oarecum, deşi aş fi avut nevoie de încă o ţigară la cât de întoarsă pe dos eram. Dacă am ajuns să fumez din cauză că mă cert cu mama, şi atenţie! cu mama!, unde ajungem? Care e ideea? Lumea mă întreba de ce fumam la treişpe ani. Le-am zis că fumez pentru că pot. Dar acum, deşi urăsc întrebarea asta şi niciodată nu am fabricat un răspuns cât de cât mai logic şi mai normal pentru ea, uite de ce fumez. Din cauza nervilor cauzaţi de părinţi. Şi vreau să ştiu cui i se pare normal. Mie nu mi se pare. Mi se pare că ar trebui să fumez din n alte motive, nu din cauza certurilor stupide cu mama!
În orice caz, a fost o zi de doi lei minus câteva chestii mici care au mers cât de cât mai ok. Iar ăştia se ştiu ei ăia care au contribuit la un pic mai bunul mers al zilei mele tâmpite. Le mulţumesc celor care mi-au făcut zâmbetul să încerce a se contura încet. Vă iubesc!

O lună

Aţi simţit vreodată senzaţia de a mai avea o lună până să vă naşteţi iar? Toţi o să îmi ziceţi că da. Nu. Mă refer la senzaţia reală de a renaşte. Senzaţia adevărată. Acea senzaţie pe care o ai atunci când parcă nu ai mai văzut lumina soarelui până atunci. La aia mă refer.
Eu nu am mai simţit-o până acum, recunosc, dar este minunat. E absolut incredibil sentimentul de a şti că mai e o lună şi poţi să trăieşti din nou. E ca şi cum ai fi fost mort şi îngropat pentru mai bine de patru luni şi, abia după cele patru luni de somn adânc undeva sub ruinele unui cimitir vechi, poţi să revii printre fiinţele vii. Poţi să respiri din nou aer curat şi să simţi lumina şi căldura din jur. Simţi din nou atingeri, auzi voci. Trăieşti!
Ok, destul cu metaforele. Ce vreau să zic de fapt e că în exact o lună scap din sicriul ăsta în care m-aţi îngropat de vie şi pe care voi îl numiţi scurt Londra şi mă întorc în Bucureşti. Nu puteţi să înţelegeţi în ce hal pot să mă bucur că mă întorc. De-aia zic că mă simt de parcă renasc. Pentru că asta e chiar ceea ce simt. Şi e incredibil sentimentul la fel cum bucuria e nemărginită.
Mă întorc! Da, mă întorc şi o să trăiesc din nou pentru două săptămâni. Ştiu, e puţin, dar vreau să văd pe cineva încercând să stea departe de tot ce ştie din august în decembrie şi pe urmă, vreau ăla să îmi spună cum îi e.
Toate peste toate, renasc şi de-abia aştept să vă văd pe toţi pentru că îmi e un dor incredibil de voi. Mai e o lună!

Muzica românească

De două zile, mă plictisesc groaznic pe YouTube. Merg dintr-o melodie în alta. Ascult piese vechi cu care am crescut toţi şi pe care, din păcate, mulţi nu mai dau doi bani azi.
Cum am zis şi într-un comentariu pe care l-am lăsat la o piesă, de când România a descoperit muzica house, nimeni nu mai ştie să scoată ceva cu un sound diferit. Şi, mă rog, poate o să îmi spuneţi că artişti ca Puya scot piese o dată la o lună-două, dar nu mă refer la rap. Mă refer la muzica propriu-zisă. Muzica cântată. Muzica ce azi se rezumă la patru versuri pe o strofă lipsită de orice fel de mesaj.
Ce e trist e că sunt puţini artişti români care chiar fac muzică. E mai mult decât de plâns. De mai bine de un an, tot ce pot să ascult e house. Am înţeles că ne place, e dansabilă şi se vinde, dar ce e prea mult e prea mult. Am trecut de limita normalităţii când vine vorba de chestia asta. Şi nu e ok!
Acum doi-trei ani, ăsta era unul din lucrurile care încă mai mergeau bine în ţară. Acum... Pe orice post de muzică românească aş da, aud acelaşi sunet enervant (deja mă zgârie pe timpane sunetul ăla sacadat de pe fundalul oricărei piese) şi văd aceleaşi clipuri. Cluburi, fete îmbrăcate sumar, lume care dansează, un tip mişto la platane, maşini, machiaj şi bulevardul Magheru!
Ok, dacă sunteţi fanii noii mişcări din muzica românească, o să mă înjuraţi în comentarii, dar dacă nu, vreau să vă întreb. Cum suportaţi, nene? Trăiţi în România, nu aveţi altă alternativă decât posturile româneşti şi tot ce auziţi e house. Cum pot nişte oameni normali să suporte aşa ceva?
Eu nu dau drumul la televizor des din lipsă de timp şi de interes, dar când dau, îmi vine să mă urc pe pereţi. Muzica străină e singura muzică normală la ora asta. Şi ce mi se pare îngrozitor e că ăştia care s-au trezit că fac house peste noapte încep să aibă succes şi afară!
Se duce naibii tot din ce în ce mai mult. Vorbesc despre muzică pentru că e peste tot în jurul nostru. E parte din vieţile noastre şi este din ce în ce mai proastă. Chiar sunt curioasă cine nu e de acord cu mine.

"Aşa trebuie să te exprimi!"

Stau şi mă gândesc. Pun din nou sub semnul întrebării inteligenţa şi cât de cât cultura românilor între paişpe şi douăzeci de ani care au fost crescuţi în sistemul românesc. Voi face referire la băieţi, de data asta. Rog băieţii care vor citi asta să nu îmi zică că fac asta pentru că nu suport băieţii în general. Chiar din contră. Ei reprezintă o foarte mare parte din vieţile noastre. Ca prieteni, amici, cunoştinţe, rude, suflete pereche sau altele. Şi nu vorbesc din cărţi, vorbesc din viaţa mea. Totuşi, voi vorbi despre ei pentru că mi s-a întâmplat frecvent şi şi în cazul ăsta, cel care m-a făcut să scriu asta e băiat. Nimic mai mult. Nu am nimic cu băieţii în general!
Revenind. Plictisindu-mă prin melodii pe YouTube, mă ia unul în vorbă pe messenger. Încercările mele repetate de a-i da de înţeles că nu am chef de el nu au dat roade. Pe parcursul discuţiei noastre ce nu a durat mai mult de zece minute, mi-am dat seama că era prea mult să îi cer să citească printre rânduri.
Bine, am început să fac cunoştinţă cu individul. El, băiat la cinşpe ani din Piteşti, îmi zice că învaţă în Bucureşti. Îl întreb la ce liceu, îmi răspunde "mate-info". Mă întreabă în ce liceu sunt eu, îi zic că nu mai sunt în ţară. Individul înţelege total altceva decât ce vroiam eu să zic. Reformulez de două ori, într-un final, înţelege şi ataşează la situaţie un răspuns care i-a scris pe frunte cu marker permanent "prost cu diplomă". Individul îmi zice cu tupeu, după cea de-a doua reformulare a mea, "aşa trebuie să te exprimi, domnişoară".
Voi trece peste apelativul "domnişoară" care mi se pare total nepotrivit pentru un context în care aveam de cel puţin cinci ori mai multe cărţi citite decât el şi voi spune doar că, să mă scuzaţi, (şi vă rog să mă contraziceţi aici, dacă simţiţi nevoia) consider că formulez destul de clar frazele. Nu sunt niciun fel de Eminescu în vorbirea cursivă.
Am lăsat baltă dialogul care, evident, nu ajungea în niciun punct inteligent, dar stau şi mă întreb. Ce a învăţat el din viaţă până la cinşpe ani? Ce i-a rămas lui în cap? Câte cuvinte ştie să folosească cu succes? Cât are la română? Cine la trecut clasa până într-a zecea şi cum doamne iartă-mă să ajungi la cinşpe ani şi să nu poţi să înţelegi ce îţi zice una care trebuia să fie a opta în ţară?
Măcar de ar fi singurul în situaţia asta. Dar nu e! Că dacă ar fi fost, poate nu mai făceam postarea asta acum. Am ajuns să mă îngrozesc de ce poate fi în capul unor fiinţe (în special al masculilor speciei umane), dar poate că nu e vina lor. Nu dau vina pe sistemul românesc în totalitate pentru că, aşa cum scoate analfabeţi, scoate şi oameni cu carte, oameni deştepţi şi instruiţi. Ce e păcat e că nu ştiu dacă sunt mai mulţi cei care cât de cât ştiu să scrie fără limbaj de chat şi înţeleg o frază când o zici prima oară sau cei ca tipul care mi-a demonstrat că prostia şi incultura nu au limite uneori.
Repet, nu am nimic cu băieţii în general. S-a întâmplat ca el să fie băiat şi oricum, am întâlnit mai mulţi băieţi de genul lui decât fete. Nu că nu ar fi şi fete. Ştiu că sunt. Am întâlnit. Prin urmare, nu stereotipizez pe nimeni. Am vrut doar să fac puţin haz de necaz, deşi nu e de râs chiar de loc. Şi sunt sigură că fiecare dintre noi a întâlnit pe cineva de genul ăsta.
România e o ţară frumoasă. (Uneori) păcat că-i locuită.

Mda, la mulţi ani, Lex.!

Da, 20 noiembrie. Ziua în care m-am născut. Ziua în care azi îmi serbez a paişpea aniversare. Paişpe ani.
Nu zic că mă bucur foarte mult pentru că, nefiind în ţară, nu pot să îmi scot buletin şi asta e cam singura fericire la vârsta asta. Lucrul pentru care mă bucur în schimb e Sunshine (foto. dreapta), chitara pe care am primit-o şi la care am început să mă chinui să învăţ să cânt. Şi mă rog, mă mai bucur pentru alte chestii pe care le-am primit, dar Sunshine e specială. Singurul lucru care îmi vine în cap este faptul că mă străduiesc să-i fac pe ai mei să îmi ia chitară de vreo doi ani şi am reuşit într-un final.
Apoi, e destul de mişto să fie ziua ta. Primeşti mail-uri, mesaje, felicitări, telefoane, comentarii pe Hi5 sau ce-oi avea, te suna rudele, bei, mănânci tort, poţi să faci mai tot ce vrei. E destul de ca lumea. Cred că o singură dată în viaţă am băut mai mult decât azi. Diferenţa e că atunci n-aveam nimic. Azi, m-a luat puţin.
Ce îmi place la ziua mea (şi asta chiar îmi place) e faptul că nu ştie multă lume când e. Şi nu mă aştept să mă felicite decât câţiva. Azi am aflat câtă lume ştie de fapt că m-am născut acum paişpe ani pe vremea asta.
Ce să mai zic? Cred că ziua mea e doar o dată pe an şi ar trebui să mă bucur de ea până nu se termină.
La mulţi ani, Lex.!

Concert

Ora nouă fără la teatru. Aproape douăzeci de oameni coboară pe scenă. Nimeni nu îi observă. Toată sala e atentă la bărbatul în costum şi la cele două doamne în rochii lungi ce vorbesc despre progrese şi perspectivă pe scena mică din capătul opus. Cei trei termină de vorbit şi îndreaptă atenţia publicului către noi. Melodia cântată la pian şi una din soliste începe. Restul îi răspund, inclusiv eu. Sala aplaudă. Piesa merge mai departe până se termină. Ne oprim. Sala aplaudă din nou.
Negativul de la a doua piesă începe şi în scurt timp, dăm şi noi drumul la versuri. Toată lumea aplaudă pe ritm. Piesa se termină. Bărbatul în costum de pe scena cea mică ne mulţumeşte, dar noi nu am terminat. Mai avem ceva pentru ei. Ceva ce nu era în program. 
De data asta, nu se mai aude niciun negativ. Doar un discret "one, two, three!" şi începem să cântăm "happy birthday". Publicul ţipă şi aplaudă nebun. Nu ştiu restul, dar eu zâmbesc. Zâmbesc şi cânt cât pot de tare. Şi totul se termină. Facem plecăciunea normală, lumea aplaudă şi coborâm de pe scenă. 
Şi asta a fost. Am fugit toţi în camera verde şi am început să ţipăm şi să sărim în sus, toată lumea zâmbea, toţi eram obosiţi şi parcă emoţiile au venit mai mult după decât înainte de a cânta. Este absolut indescriptibil sentimentul de a avea în faţă trei sute de oameni care să bată din palme pe ritm şi care să ţipe în timp ce cânţi.
În orice caz, a fost cea mai tare seară şi cred că în viaţa mea nu m-am simţit aşa de bine încât să simt că nu mai încap în pielea mea. 
La mulţi ani, Arts Award!

Noiembrie iubit, mă părăseşte

Noiembrie iubit, mă părăseşte
Şi lasă-mă cu iarna-n depărtare,
M-apropie de ce fiinţa mea doreşte,
Departe să mă duci de-a regretelor cărare.


Noiembrie iubit, pleacă departe!
Căci prezenţa ta mă doare
Eşti singurul ce mă desparte
De fericirea firavă ca o floare.


Noiembrie iubit, nu vreau să te mai ştiu
Căci multe nopţi am plâns dintr-a ta nepăsare
Şi ceea ce vroiam nu am putut să fiu,
Iar asta tu nu ştii cât de mult mă doare.


Noiembrie iubit, te pierd pe o cărare
În urma mea nu mai privesc
Iarna mai simplă mi se pare
Căci ea-mi dă voie să iubesc.

Schimbări

Din noiembrie ce pleacă, o carte-aş face poezie
Nu mi-ar păsa dacă s-ar vinde. Sunt doar gânduri pe hârtie.
Dar aş spune-ntregii ţări să stea naibii unde e
Căci pe-afară o s-ajungă să-şi blesteme zilele.
Aici simt că n-am credinţă, n-am nici nume şi nici ţel,
Când am plecat din Bucureşti, toate au rămas la el.
Şi cât aş vrea să mă întorc, să trăiesc viaţa ce-o trăiam
Cu trei amici, ţigări şi-o bere, fără grijă cum zâmbeam
Sau când eram singuri-acasă şi-n aşternuturi ne pierdeam,
Viaţa mea în Bucureşti... Mi-e dor de tot ce-atunci aveam!
Da, era puţinul nostru, dar cât era îl împărţeam,
Râdeam cu câte-o bere-n faţă. Cât de fericiţi eram!
Dar doare-al dracu că-ntr-o zi, tot ce ne-a legat dispare
Şi-atunci se termină tot. Nervi şi certuri, răzbunare,
Toate astea ca să ce, ca să vezi cât s-au schimbat?
Să realizezi dup-aia cine chiar a meritat?
Dar nu e vina lor că-s falşi şi conduşi de interes.
În viziunea multora, asta-i calea spre succes.
Îţi vine să-i omori când vezi cine erau de la-nceput
Şi-ai vrea să uiţi de toate când îi întrebi ce le-ai făcut.
Restul, da, ţi-au fost prieteni şi doar ei au meritat,
Doar pentru ăştia a rămas ce-atunci, de mult, v-a legat
Şi-s mulţi care tu credeai că nu dau un ban pe tot ce zici,
Dar distanţa schimbă oameni şi v-a făcut, din vechi amici,
Prieteni cu mulţi ani în spate care mereu vor exista
Indiferent, în lumea asta, de unde tu te vei afla.
Şi asta e ideea, frate, să fii tu indiferent
De unde te va duce viaţa şi de-orice e parte din prezent.

Simt nevoia de a-ţi mulţumi

Da, simt nevoia de a-ţi mulţumi. Simt nevoia de a-ţi mulţumi pentru că ai fost acolo când am avut cea mai mare nevoie de cineva care să fie la fel ca mine. Pentru că, deşi aveai problemele tale, le-ai ascultat pe ale mele, pentru că ai avut răbdare să faci asta şi pentru că m-ai înţeles mereu.
Îţi mulţumesc pentru că, deşi a fost o perioadă în care relaţia s-a mai răcit, nu am renunţat nici eu nici tu şi am fost acolo una pentru cealaltă. Totuşi, cred că ăştia zece ani de când ne ştim îşi spun cuvântul. Alt motiv pentru care prietenia asta stă în picioare nu găsesc. 
Îţi mulţumesc pentru că nu ai încercat să mă schimbi, pentru că ai fost în stare să îţi dai seama că sunt cum sunt şi n-ai ce-mi face. Îţi mulţumesc pentru că ai avut încredere în mine când nici eu nu aveam. Pentru că mi-ai întins o mână şi m-ai ajutat să mă ridic când credeam că e imposibil să mai reuşesc. Pentru că m-ai făcut să îmi dau seama, fără a îmi zice ceva, că mai pot schimba ceva la mine, că pot să o iau pe alt drum şi că o să-mi fie bine. 
Îţi mulţumesc pentru că din cauza ta mi-am făcut blog. Îţi mulţumesc că l-ai citit şi că, prin el, m-ai înţeles, pentru că mi-ai zis "asta e ok, dar acolo mai poţi lucra un pic", pentru că mi-ai zis "ştiu cum e" şi nu "lasă că o să fie bine". Pentru că ai fost tu şi, într-un fel, ai fost la fel ca mine. Pentru că ai ştiut când era cazul să nu te mai bagi, pentru multe.
Îţi mulţumesc pentru că nu te-ai schimbat, ca restul, şi că ai rămas aceeaşi tu. Acelaşi om cu care puteam să vorbesc orice fără să îmi fie frică de nimic. Pentru că mereu ai fost aşa şi pentru că aşa ai rămas.
Sunt atâtea chestii pe care le-ai făcut pentru mine în toţi anii ăştia şi pe care nu le-am scris aici. Sunt multe pentru care simt nevoia de a-ţi mulţumi, dar niciodată nu avem cuvinte pentru a le spune celor dragi cât de mult contează pentru noi. 
Pentru restul care citiţi postarea, nu vreau să vă simţiţi aiurea sau să îmi săriţi în cap. Am vrut să fac postarea asta pentru ea pentru că am realizat recent că e unul dintre oamenii cărora chiar le pasă şi de la care chiar nu mă aşteptam să le pese. Nu zic că e cel mai important om din existenţa mea, dar m-a frapat chestia asta şi punct. Simt nevoia să îi mulţumesc. Şi o fac pe calea asta pentru că ştiu că o să citească şi o să se simtă. 
Îţi mulţumesc enorm!

Plecată. Caut sentimente

Mă trezesc încet. Mă spăl, îmi fac o cafea, fumez o ţigară, mă îmbrac. N-aţi zice că e o zi normală? E, dar am de gând să fac altceva cu ea. Am de gând să fac ziua asta banală, care, aparent, nu e cu nimic mai specială, să fie diferită cu ceva.
Mă ridic de la masă şi merg să împachetez. Nu îmi iau multe haine. Trântesc în valiză doar patru-cinci tricouri, costumul de baie, tenişii, o pereche de papuci şi un hanorac. Şi bine, alte chestii de care mai am nevoie, dar nu de îmbrăcat. Nu sper să fiu plecată pentru mai mult de trei săptămâni. Încui uşa cu grijă şi plec.
Nu mă grăbesc. Merg la gară, îmi cumpăr un bilet, trenul vine şi-am plecat. Plec dracu ştie unde ca să caut nici eu nu ştiu exact ce. Plec să caut sentimentele pe care le-am pierdut accidental. Plec să mă regăsesc, să mă relaxez şi să mă distrez, desigur. Trenul mă duce la mare. Vreau să caut acolo veselia, zâmbetul, nopţile târzii, nisipul fin, relaxarea, apusurile, vreau să caut multe chestii. Şi chiar dacă le găsesc sau nu, vreau să stau o săptămână.
Şi stând pe plajă şi în apă, prinzând culoare la exterior şi în interior, săptămâna se termină. Şi dacă tot s-a terminat săptămâna, mă urc în tren şi plec la munte. Poate nu sunt multe de făcut vara, dar vreau să găsesc relaxare şi linişte, aer curat şi oraşe goale şi vreau să stau nu mai mult de trei zile.
Pe străzile goale scăldate în razele soarelui şi mângâiate uşor de adierea de vânt, zilele trec. Am plecat într-o miercuri. Ploua. Ploua şi era frig ca naiba. Bine, cel puţin, prea frig pentru ce aveam eu pe mine. Şi pe bune dacă m-a interesat vreo secundă. N-aveam umbrelă şi chiar dacă aş fi avut, n-aş fi deschis-o. Am început să merg prin bălţi ca un copil de cinci ani, râzând şi uitându-mă în toate părţile fără să îmi pese de cei câţiva oameni de pe stradă. Am găsit indiferenţa!
În gară nu ploua. Am mers la baie şi mi-am schimbat hainele ude cu altele uscate. Şi trenul a venit repede. Am plecat din Braşov în Timişoara. Drum lung, dar a meritat. Frumos oraş Timişoara, dar n-am stat decât două zile. Mi-era groază să mă întorc din Timişoara în Bucureşti. Mă opresc în Arad. Din Arad, în Sibiu, din Sibiu, în Iaşi, din Iaşi în Galaţi, de acolo în Brăila, din Brăila, în Târgovişte şi înapoi în Bucureşti. 
Mă dau jos din tren în Bucureşti. E noapte. Trecut de unşpe. E noapte şi plouă ca naiba. Şi să mor dacă îmi pasă. Mă urc, de la gară, într-un autobuz care mă duce până acasă. Şi, chiar dacă puteam să merg bine mersi până acolo, ferită de ploaie şi de frig, m-am dat jos cu două staţii înainte şi am luat-o pe nişte străzi. Şi cred că sentimentul de a fi la miezul nopţii pe străzile din Bucureşti cu părul şi hainele ude, trăgând o valiză după tine şi ne mai având vreun ban nu îl poate descrie nimeni.
Când am ajuns acasă, am intrat, am încuiat uşa şi m-am sprijinit de ea zâmbind. După aproape patru săptămâni în care am mers prin mai toată ţara, m-am întors acasă fără bani, ţigări, dar mai fericită. Pentru că nu am cutreierat ţara de dragul de-a o face. Am plecat să caut ceva. Sentimente. Pe care le-am găsit. Şi o să repet chestia asta de fiecare dată când le pierd. Dar ştiu unde am greşit. Şi zic asta zâmbind "Hm! Trebuia să fi luat un prieten!"

Lumini

Poate o să fiu etichetată ciudată sau poate o să mi se spună că nu am ieşit în viaţa mea seara prin Bucureşti, după postarea asta, dar nu prea mă interesează părerile despre mine acum.
Ce vroiam să zic este că, deşi în momentul ăla, e mişto rău să te plimbi seara prin oraş, să vezi becuri peste tot, staţii de tren, metrou, autobuz sau ce-or fi, taxiuri, autobuze, firme de magazine (care nu ştiu de ce stau aprinse dacă magazinul tot s-a închis la şapte) şi alte de-astea, dar crede-ţi-mă că pot fi destul de ciudate uneori. Bine, problema mea e că nu mă distrez cât ar trebui să o fac. Nu e vina mea că sunt prinsă în oraşul ăsta, am viaţa asta şi n-am ce să fac. Aşa a fost să fie. Ne vedem peste zece ani cel mai devreme (asta se referă la stat definitiv în ţară). Ideea de bază e că începe să mă sperie oraşul ăsta. Luminile, zgomotul, străzile largi, casele joase, totul! De-asta ziceam că o să mi se spună că nu am ieşit seara în Bucureşti, dar am ieşit de un milion de ori. De când eram mică, mă duceau ai mei să văd beculeţele din centru. Ce să vrei mai mult fiind copil? Dar crede-ţi-mă, nu e la fel! Nu e la fel nici pe jumătate. În Bucureşti, magazinele erau deschise. Erau străzi largi, dar şi blocuri înalte. Staţiile de autobuz nu erau luminate! Şi bine, alea de metrou erau închise deja. Nu vedeai un milion de taxiuri stând la un stop care ţine două minute. Şi după alea două minute, nu exagerez, dar o să vezi alt milion de taxiuri la acelaşi stop.
Era totul altfel. Nu era aşa de mare, nu avea o ordine aşa de confuză, nu erau atâţia oameni aşa de diferiţi într-un spaţiu aparent aşa de mic. Nu era aşa. Era frumos. Erau becuri pe sus, unele nu mergeau, făceam caterincă pe tema asta, eram toţi gen "uite ce fac ăştia cu banii părinţilor mei şi-ai alor tăi" şi râdea toată lumea. Şi toţi ştiţi genul ăsta de caterincă. Eraţi în oraş şi era unu' care se trezea "bă, nu merg becurile!". Şi râdeaţi toţi. 
Aici e diferit. Becurile merg, dacă nu merg, nu ai cu cine să faci caterincă, dacă ai, nu sunt genul ăla de oameni, dacă sunt, nu ştii tu. 
Deşi e plin de oameni, oraşul e rigid. Nu râde cu noi, nu ne încălzeşte când ne e frig, nu îi pasă dacă nu ai unde să mergi, nu are nimic uman în el. Şi parcă acum îţi vine să te gândeşti că Bucureştiul e mai cald. Ştie să râdă cu tine, să te plimbe pe străzi, să te facă să pierzi timpul cu el, să te asculte şi altele. De-asta mor pe voi. Pentru că trăiţi acolo şi nu vă daţi seama de chestiile astea! Aveţi norocul de a fi rămas în oraşul care v-a crescut şi v-a format aşa cum vă ştiţi voi şi toată lumea care vă ştie şi nu realizaţi de ce îl iubim de fapt. Pentru că nu poţi să îmi spui că stai în Bucureşti şi îl urăşti din tot sufletul. 
V-am zis şi la început, poate o să ziceţi că sunt ciudată (deşi a fi ciudat înseamnă a fi diferit), dar încercaţi să plecaţi din oraş trei luni şi atunci o să vedeţi cum o să începeţi să gândiţi ca mine. În orice caz, dacă unora le e frică de o stradă în care e beznă, prefer beznă decât un oraş plin de lumini!

Refuz să cred şi să-nţeleg!

Refuz să cred că toate astea se întâmplă. Nu! Nu e adevărat! Şi dacă este, refuz să cred că este. Refuz să cred că s-a terminat tot şi că sunt închisă aici, în sfera asta gigantică de cristal. În oraşul ăsta, în ţara asta! Refuz! Nu, nu vreau. Pentru că toate astea nu se întâmplă. Şi dacă se întâmplă, nu mi se întâmplă mie. Nu, se întâmplă altcuiva, altei fete din oraşul ăsta. Una care seamănă cu mine, care se comportă ca mine, care vă face să vi se pară că este eu, dar nu este. E ea şi ei i se întâmplă! 
Simplu, nu? Simplu ar mai fi ca toate astea să se întâmple uneia care e identică cu mine undeva prin vreun univers paralel. Din păcate, viaţa e viaţă şi e exact aşa cum e. Da, se întâmplă şi, mai mult, mi se întâmplă mie, dar refuz să cred şi să-nţeleg! Nu! Pentru că nu trebuia să fie aşa. Ceva ce îmi doream aşa de mult trebuia să mă facă fericită. Nu trebuia să mă trezesc la unu noaptea că încă mai plâng pentru ceva ce am lăsat acolo când am plecat, nu trebuia să mă trezesc că am pierdut mulţi oameni cândva dragi mie, nu trebuia să am stresurile pe care le am, nimic nu trebuia să fie cum e! Refuz să cred că e aşa! Refuz să cred că trebuie să accept asta. Refuz să înţeleg că nu pot schimba nimic. Refuz să cred că timpul nu poate fi dat înapoi, că voi face ce vreau şi voi regăsi ce iubesc doar două luni pe an, refuz să cred şi să-nţeleg toate chestiile astea! Nu, da? Am stabilit că astea nu se pot întâmpla. Şi dacă se pot întâmpla, nu mi se pot întâmpla mie. 
Refuz să cred că sunt la liceu. Nu de alta, dar nu mă face să mă simt cu nimic mai bine. Refuz să cred şi să-nţeleg că aici "am un viitor", cum le place lor să zică. Refuz să cred şi să-nţeleg că mai am încă zece ani s-aştept. Refuz să cred că nu pot schimba nimic. Refuz să cred şi să-nţeleg că depind de cineva şi că nu pot decide pentru mine. Refuz să cred că ceva poate merge mai prost decât deja merge la ora asta. Refuz să cred şi să-nţeleg că a venit timpul să mă schimb. Refuz să cred că ar trebui să mă gândesc de două ori. Refuz să înţeleg când mi se spune "nu mai fi aşa de radicală". Refuz să cred şi să-nţeleg că ar trebui să fac altceva cu viaţa mea. Refuz să cred că ar fi mai bine pentru mine să privesc mai în perspectivă (de parcă voi aţi şti ce-o însemna asta când mi-o ziceţi, dar mi-o ziceţi că vă sună vouă mişto să nu vă placă gândirea altora).
Refuz să cred că sunt aici şi că există tot ce mă-nconjoară. Mai pe scurt, refuz să cred şi să-nţeleg că am fost atât de inspirată încât am plecat dracului din ţară, încât totul parcă merge din rău în mai rău, deşi am tot ce vreau, cum refuz să cred şi să-nţeleg că toate astea mi se întâmplă mie!

În spatele cortinei căzute

S-a terminat piesa. A căzut cortina peste aceeaşi scenă prăfuită pe care am jucat toţi piesa asta de atâţia ani încoace. Şi s-a terminat. Ultima reprezentaţie. Ultimul ropot de aplauze, ultimul acord cântat la pian, ultima seară. Şi probabil, ultima scenă pe care vom fi în stare să fim aşa cu toţii. Aşa naturali în mişcări, cuvinte şi gesturi, aşa sinceri în priviri, aşa credibili purtând mască, aşa aplaudaţi. Pur şi simplu, aşa noi.
Cortina se ridică şi mai zâmbim toţi o dată. Publicul aplaudă nebun, cortina iar se lasă. Şi noi dispărem în spatele ei. Aplauzele se domolesc încet, auzim paşii cum pleacă, iar în spatele cortinei trase, adevărul începe să prindă viaţă. Măştile ne cad de pe feţe. Cad pe scena rece şi se sparg. Şi ăsta e momentul în care adevărul se vede. 
Oricum, piesa asta nu va mai fi jucată, aşa că nu mai e nevoie de măşti, de zâmbete false, de scenariul credibil şi de profesionalitatea cu care a fost pusă în scenă pentru ultima oară opera dramatică căreia i-am servit drept actori. Se termină totul pentru că unul dintre actori părăseşte scena şi părăseşte teatrul. Dar masca aceluia nu se sparge şi nici nu cade. Acela şi încă câţiva se retrag şi îşi dau jos machiajul alb de pe feţe păstrând acelaşi zâmbet natural, dar trist. Şi o lacrimă îşi face loc pe chipul neted şi curat al tuturor. Pentru că, fals sau nu, nimic nu va mai fi la fel.
Ceea ce aceia care purtau măşti au pierdut, însă, nu este un prieten vechi. Este masca. Cea pe care au purtat-o toţi şi în spatele căreia s-au ascuns atâţia ani de zile. Şi asta reprezintă schimbarea. A accepta că nimic nu va mai fi la fel şi că trebuie să supravieţuiască aşa. Şi nu e uşor, dar nu-i nici greu. Ceea ce nu îşi dau seama cei cu măştile sparte este faptul că şi-au distrus orice legătură cu cel ce părăseşte teatrul. Pentru că el, cum a avut încredere în machiajul alb, aşa a avut şi în măştile perfecte. S-a înşelat. S-a înşelat şi a realizat-o. Pentru că machiajul nu poate ascunde atât de multe aspecte cum poate ascunde o mască. Şi schimbarea este greşeala pe care restul o fac.
Am fost omul care a părăsit acest metaforic teatru. Am părăsit scena pentru totdeauna. Teatrul, sper, pentru câţiva ani. Am văzut măştile căzând şi spărgându-se, iar în acel moment, am putut vedea clar cum ceva ce consideram odată sincer s-a dovedit a fi fals. Am văzut schimbarea întâmplându-se gradual, dar nu pot să stau privind cum oamenii îşi iau alte feţe chiar sub ochii mei şi să accept asta. Nu!
Îmi e dor de piesa pe care am jucat-o cu toţii atâţia ani de zile cu atât de mult succes, dar îmi e dor de talentul de actori perfecţi pe care vi l-am cunoscut atunci, nu de naturaleţea rece şi netedă ca gheaţa pe care unii au hotărât că ar fi momentul perfect să o afişeze. Pentru că doare. Şi doare enorm să ştii că cel mai bun prieten nu mai e cine era. Şi doare să îi întorci spatele ca şi când nu l-ai fi cunoscut vreodată. 
Schimbările dor. Şi schimbările despart oameni.

Anturajul meu

Şi niciodată nimeni nu va înţelege,
Din anii ce-au trecut, cum pot să ne lege
Lucruri banale, simple, dar totuşi importante,
Sau cum de nu dăm doi bani pe bani sau haine elegante.
Pentru că, ăsta-i adevărul, ne doare-n cot cu ce te-mbraci
Şi dac-ai învăţat din viaţă, fii sigur că o să ne placi.
Am fost mereu oameni cu vicii, în anturaje uneori
Care zâmbeau când îi vedeai şi erau cu capu-n nori.
Pe bordură stăteam toţi cu câte-o bere şi ţigări
Spunând "mai stai până când pleacă şi ăla şi încă vreo doi"
Şi te trezeai pe la opt seara că încă mai erai cu noi.
Anturaj prost, ar zice unii, dar ca copilul să-ţi înveţi
Să se ferească de nişte chestii, lasă-l pe străzi, nu-ntre pereţi
Şi dacă dă de-ăştia ca noi, n-o să le facă, n-o zic eu
O zic şi el, şi ea, noi toţi, adică anturajul meu!
Şi suntem noi de noi întotdeauna şi aşa vom fi mereu,
N-o să ne pese cine eşti, cât timp nici tu nu dai un leu
Pe ce avem în buzunare, pe obiceiuri sau pe vicii
Sau cât nu eşti ca ăia care caută despre viitor indicii.
Principiul nostru-i următorul: viaţa-i un căcat şi trece,
Dar pân-o să murim cu toţii, ia-ţi şi tu o bere rece
Desfă-o, nu te mai stresa, bea-o-ncet, fumează, poate
Atâta timp cât stăm aşa, putem să trecem peste toate.
Şi a umbla cu noi nu-nseamnă doar să fumezi şi să bei
Înseamnă să-nţelegi din viaţă că orice căcat îţi dă idei
Despre ce-ai putea să faci cu tine şi cu unii-n jurul tău.
Şi ştiu ce cred alţii acum, dar chiar n-o să ajungem rău
Pentru că oamenii ca noi poţi să-i vezi la orice pas
Ei vor fi prietenii care or să-ţi spună "nu te las
Să te distrugi cum ne-am distrus noi pentru că tu mai mult poţi
Pentru că ai primit noroc în ziua când s-a tras la sorţi.
Şi poţi să te ridici de-aici şi să te bucuri de viaţă
Mai mult decât o facem noi dintr-un fum şi-o bere gheaţă."
Şi asta e o zi normală şi ai s-o vezi oricând la noi
Dacă vrei, vino şi tu să priveşti viaţa cu ochii goi.