Un an nou fericit!

Dacă tot am ajuns până aici împreună, ţin să vă urez şi eu un an nou cu cât mai multe realizări, sănătate, fericire şi cu tot ce vă doriţi. Sper ca 2011 să fie mai bun decât 2010 din toate punctele de vedere. Sper să pot să stau prin ţară cât mai mult posibil şi să ne vedem din ce în ce mai des, să ne bucurăm cu toţii de clipele petrecute împreună şi alte vrăjeli de-astea.
Nu mă pricep la urări!! Am băgat doar clişee. Urăsc clişeele.
La mulţi ani, fraţilor! Un an nou fericit să aveţi!

Zile de-astea să tot ai

Frate, foarte tare azi! Lăsând la o parte faptul că m-am trezit la nouă şi într-o jumătate de oră am ieşit pe uşă, iar dimineaţă nu m-am distrat aşa de mult, am făcut azi lucruri pe care nu le-am făcut o viaţă-ntreagă!
O să încep cu banalităţi. M-a luat controlorul! Ştiu, e o tâmpenie şi da, aveam bilet, dar nu m-a mai luat controlorul în viaţa mea.
Apoi, am ieşit cu Moni. În viaţa mea n-am mai ieşit cu Moni. Şi nu doar cu Moni. Am ieşit cu Alexa, cu Geo şi cu Moni (nu contează ordinea!). În viaţa mea n-am mai ieşit cu ele trei. Adică am mai ieşit (în afară de Moni), dar niciodată cu ele trei împreună. Pe urmă ce-am mai făcut? Am băut ciocolată caldă în Plaza (nu sufăr de locaţieee!), am fumat trei ţigări într-o oră jumate (nici de asta nu sufăr), am fumat în ghenă la Geo (ştiu, sună a fugiţi de-acasă) şi pe urmă m-am plimbat cu el prin ninsoare. Şi îmi cer scuze pentru palma aia.
Pe urmă, plictiseală. Alergat prin magazine o oră, venit acasă, mâncare, schimbare, telefoane (că altfel nu se poate) şi acum, altă plictiseală.
Am terminat. Poate că vi se par aberaţii sinistre, dar pentru mine contează tâmpeniile astea. Pentru că lucrurile mici îţi fac viaţa un rai (la fel cum lucruri şi mai mici îţi fac viaţa un iad). Şi pentru că azi chiar am experimentat chestii. Nu ştiu, dar pe bune, zile de-astea să tot ai!

*Edit: Mi s-a zis că nu am menţionat faptul că în viaţa mea n-am mai dat în el pe bune (asta era faza cu palma). Şi am mai uitat să menţionez ceva. În viaţa mea n-am mai văzut un copil care să înceapă să ţipe când vede doi oameni stând unul în braţele celuilalt. Şi în viaţa mea nu am mai auzit tipul ăsta de copil zicându-i maică-sii "dar erau o fată şi un băiat" cu o voce speriată. Şi, mai mult decât atât, în viaţa mea n-am mai fost eu fata!
Acum, sper că n-am mai uitat nimic.

Manele-n pana mea!

Băi, să nu mă înţelegeţi greşit. Nu caut să vă stric şi vouă buna dispoziţie, dar pentru cei care nu ştiu, mă descarc scriind.
Să încep cu începutul. Aseară, ora zece. Eu înjuram în stânga şi în dreapta, stăteam cu telefoanele în mână, iar nimeni nu-mi răspundea la mesaj. Le trântesc în pat şi încep să mă uit în gol. Ceva tot nu mă lasă să mă gândesc în linişte. Idiotul de sub mine are manelele la maxim. Şi, de parcă nu era suficient, are şi camera exact sub a mea. Iar ăsta e momentul în care chiar mă enervez. Primesc un bip, sun înapoi, vorbesc la telefon, uit de prost. Fata cu care vorbeam nu mai poate să vorbească, închidem, iar aud manele. Mai stau până la doişpe şi mă culc.
Dimineaţă, ora opt. Mă trezesc din cauza soarelui. Mă răsucesc pe partea cealaltă, tot nu pot să dorm. Ceva nu era în regulă. Manele! Nu mă mai obosesc să îl înjur şi, până la urmă, adorm. Mai dorm o oră şi ceva, iar mă trezesc, aceeaşi problemă. Păcat că nu am vrut să mă trezesc sub nicio formă mai devreme de zece. Adorm iar. Se face zece, mă trezesc cu greu, fiind mai mult decât foarte obosită. Manelele tot se aud. Mă dau jos din pat plină de nervi, intru în baie, mă spăl pe dinţi înjurând.
Ies din baie, mă duc în sufragerie şi încep să ţip "Ori îi baţi ăstuia în ţeavă, ori dau şi eu drumul la punk!" Şi mi-a zis să dau. Şi exact asta am făcut. Să mă lase dracu-n pace cu muzica lui de trei lei jumate!
Tipul e un copil prost la vreo treişpe ani. Am mai avut eu "discuţii" de-astea cu el, dar măcar înainte asculta muzică mai normală. De când am plecat, văd că a luat-o razna. Şi să mor de nu las muzica deschisă până plec. Mă mai relaxez şi eu puţin că, până acum, doar el şi-a făcut de cap.
Ce mă enervează de fapt în toată situaţia asta, nu e că ascultă el muzică tare, ci că ascultă manele tare! Ce maică-sa s-a întâmplat cu lumea?!

Crăciun fericit!

Frate, în mod normal, chiar nu aş scrie despre Crăciun pentru că nu mi se pare chiar aşa ceva de sărbătorit în mod special, dar nu ştiu. Mi se pare ciudat ca, atunci când toată lumea face postări de genu', să fiu eu aia "strică chef".
Crăciun fericit, lume! Să vă bucuraţi de clipele petrecute cu familia, cu prietenii şi cu toţi cei ce vă sunt apropiaţi!

Diferenţe de concepţie

Zbor! Zbor cu aripi de fum printr-o ceaţă colorată către un nor de vată de zahăr. Şi îl mănânc. Cad în gol, dar mai fumez o ţigară în picaj şi aripile de fum mi se întorc. Zbor din nou prin ceaţa colorată spre alt nor de vată de zahăr la care ajung, dar pe care nu mă mai aşez. Şi îl mănânc. Mă dor aripile. Zbor către alt nor. Pe care mă aşez. Şi nu îl mai mănânc.
Mă întind pe nor şi adorm. Şi începe să plouă cu suc. Norul se micşorează. Mă răsucesc pe partea cealaltă şi cad. Nu mă trezesc. Aterizez pe alt nor mai jos. Atunci mă trezesc. Realizez ce s-a întâmplat după ceva timp şi zâmbesc gândind "m-aş fi lovit dacă aterizam pe pământ". Îmi zic că m-am ţăcănit de tot şi mă culc la loc.
Dorm şi visez că sunt făcută din caramel. Şi îmi place de mine cea de caramel. Mă trezesc brusc dezgustată de fiinţa mea de caramea.
Urăsc caramelul! ţip cât pot de tare şi râd. Şi iar îmi zic că m-am ţăcănit. Dar uit de asta în timp ce realizez că mi-e foame. Mănânc norul. Cad.
Fumez şi iar prind aripi. Mă duc pe alt nor şi îmi fac o cafea. Mă plictisesc. Îmi zic că e plictisitor să zbori, să fumezi, să dormi şi să mănânci vată de zahăr. Cred că o să mă îngraş de la atâta zahăr. Râd. Iar îmi zic că m-am ţăcănit. Cine a mai văzut o fiinţă grasă zburând? Cât timp zbor, nu mă îngraş. Logic.
Mă ridic în picioare şi mă lovesc la cap de norul de deasupra. Minunat! Mi-am stricat părul! Ce căuta norul ăla deasupra mea? (Nu vă gândiţi la tâmpenii că nu ăsta e scopul postării.) Mă întind iar pe norul meu înjurând printre dinţi norul de mai sus de parcă îmi era frică să nu mă audă. Dar mă aude şi mă plouă.
Maică-ta de nor! ţip la el şi zbor mai departe. Mă duc pe pământ.
Mă plimb două secunde şi văd nişte copii jucându-se. Zâmbesc şi îmi amintesc de copilăria mea.
Merg mai departe. Văd un accident şi oameni plângând. Mă întristez şi mă gândesc că nu pot face nimic ca să îi ajut.
Plec. Şi tot mergând văd oameni săraci cu haine murdare stând la coadă la pâine. Îl văd pe unul din ei dându-i un colţ din pâinea lui unui câine ce se uita rugător la el. Zâmbesc trist şi mă gândesc că, deşi nu au nimic, sufletul cald al acestor oameni săraci este cel mai de preţ lucru.
Mă plimb în continuare şi îl văd pe unul ce coboară din maşină vorbind la telefon. Se îndreaptă către o bancă şi închide telefonul pentru a intra. Lângă uşa băncii e un cerşetor. Cel ce intră în clădire îl priveşte dispreţuitor. Îşi scoate portofelul, iar din el, un card. Intră în bancă. Mă întristez. Îmi dau seama că cei care au un trai bun sunt zgârciţi şi aroganţi, lacomi. Mereu ar vrea mai mult, dar nu ar aprecia vreodată ce au. Şi nu şi-ar da seama că nu le trebuie mai mult.
Nu mă mai plimb. Nu îmi mai trebuie. Mă întorc pe norul meu. Norul de deasupra nu mă mai plouă. Stau tăcută şi mă gândesc... Şi eu care nu îmi suportam viaţa.

Pregătiri

Poate credeţi că am să mă apuc să vă povestesc despre cum alerg să cumpăr cadouri sau despre cum împodobesc bradul. Nu.
Am de gând să vă zic că îmi fac bagajul! Îmi fac bagajul ca să mă întorc. Şi am să mă întorc indiferent dacă vremea e bună sau nu. Doar mâine mă mai desparte de ce iubesc. Şi am să o fac. Nu contează cum, am să zbor. Mă întorc acasă! Odată ce mi-am dat valiza jos (vorbind la telefon că nu se putea altfel) şi am şi căzut cu ea cu ocazia asta, am zis că asta e. A început. Lucrul pentru care am fost în stare să aştept atâtea luni de zile a venit în sfârşit. Se întâmplă. E real. Îl simt şi zâmbesc!
Şi nu e nimic care să se compare cu a veni în ţară de sărbători. Pentru că pe lângă cele şase-şapte tricouri şi pe lângă geaca pe care mi-am luat-o, am valiza plină de cadouri. Vin în ţară ca să mă relaxez, să scap de probleme, să vă văd şi profit de ocazia asta ca să vă pun câte un zâmbet pe feţe.
Fraţilor, vă iubesc şi mă întorc. De-abia aştept să plec dracului de-aici. Mi-e aşa dor de voi şi am atâtea să vă zic. Doar mâine mă mai desparte de oraşul ăla şi de voi. Mi-e dor de toţi şi toate, de tot ce făceam înainte să plec. Şi o să revină totul la normal.

Plictisită de tristeţe

Mă uit în jur, în gol privesc,
N-are rost să mă gândesc.
Orice-aş face n-are rost
Pentru că totul merge prost.
Iau o ţigară, o aprind
Şi trag în piept uşor clipind.
Mă gândesc aiurea iar
Şi tot îmi lasă-un gust amar.
De parcă aş putea să schimb ceva,
Îmi amintesc din nou greşeala
Ce am făcut-o când am zis
Că plec şi atunci am promis
Că nu o să mă opriţi nicicum.
Din ţigară iese fum
Şi ştiu ce fac, din nou regret.
Speranţa mi se stinge-ncet
Pentru că nu pot să fac nimic sa fie cum a fost
Şi chiar nimic nu are rost.

Dar ţigara mi-o termin
Mă uit pe geam, privesc spre soare
Totul de culoare-i plin,
Iar eu visez să plec la mare.
Vreau să plec şi să uit tot
Să zâmbesc uşor spre cer,
Să simt că mă bucur, că iar pot
Să simt grijile uşor cum pier.

Idei

Fraţilor, da, vreau să vorbesc despre idei.  Vreau să vorbesc despre ele pentru că, în ultimul timp, cred că am mult prea multe şi pentru că nu ştiu ce aş fi fără ele.
Am idei egal scriu. Scriu poezii, posturi pe blog, cântece, poveşti etc. Am idei egal gândesc. Gândesc departe. Undeva în afara pereţilor ăstora, undeva unde să fiu fericită. Doar eu, câţiva şi ideile mele tâmpite. Am idei egal visez. Visez la cum ar fi dacă ar fi, la ce aş face dacă, la ce bine ar fi dacă ar fi altfel, la ce s-ar întâmpla dacă şi la cum aş fi dacă s-ar întâmpla să. Am idei egal se întâmplă. Se întâmplă chestiile la care mă gândesc pentru că sunt genul de om care nu se gândeşte de două ori înainte să facă ceva. Şi nu îmi regret deciziile mai niciodată.
Am idei egal ambiţii. Ambiţia de a  reuşi, de a  pune ideea în aplicare, de a face ce am zis că vreau. Am idei egal consum. Consum bani, timp, nervi, ţigări, mină de creion etc. Am idei egal vorbesc. Vorbesc despre ele. Întreb, cer păreri, ajutor şi de-astea. Am idei egal mă plimb. Mă plimb şi caut altele pentru că niciodată nu-i de-ajuns. Am idei egal mă ascund. Mă ascund de mama pentru că nu îmi place să găsească ce scriu.
În concluzie, am idei egal trăiesc!

Pentru voi

Pentru voi. Şi când zic "voi", chiar nu las pe nimeni pe dinafară. Mă refer la voi, cei care sunteţi şi aţi fost mereu în spatele meu şi nu m-aţi lăsat să cad (rămân datoare). Cei care mă sunaţi în momente nepotrivite şi ţip la voi ca o nesimţită când voi vroiaţi doar să vedeţi ce fac. Voi, cei care staţi cu mine până târziu chiar dacă muriţi de somn doar ca să nu mă lăsaţi să mă plictisesc. Cei care mă caută în pauze, cele care îmi fac unghiile superb, cei pe care vă las să vă jucaţi la mine în păr, cei cu care fac schimb de comentarii, cei care îmi dau own pe poze, cei care mă scot la bere sau la ţigări, toţi.
Şi nu mă refer doar la ăia din ţară. Mă refer şi la fetele care aleargă cu mine prin toată şcoala la pauze, cele care mă ascultă indiferent de ce am, cei care mă întreabă ce am toată ziua ca eu să nu le spun, cei care îmi dau mesaje doar de dragul de-a vedea cum sunt, la cele care îmi spun că îmi stă părul ca naiba (şi le iubesc pentru asta), la cei şi cele cu care stau în bancă, la ăia care nu mă lasă să mă plictisesc, la toată lumea care se interesează de ce fac, cum sunt, pe unde şi cu cine, îmi zic ce e ok şi ce nu şi sunt sinceri cu mine.
Vă iubesc când spuneţi chestii de genul "pot să te întreb ceva?", când mă sunaţi, când ard mesajele cu voi, când vă certaţi din cauza mea pe chestii gen "te vezi mai întâi cu mine". Vă iubesc când înţelegeţi că sunt o ciudată cu toate aspectele mele, când nu vă interesează felul în care arăt, când mă întrebaţi dacă pot să vă ajut, când vă descărcaţi la mine, când îmi daţi idei în momentele în care habar n-am ce naiba să mai fac, când îmi citiţi blogul, când mă treziţi la doişpe la prânz şi ţip la voi că e devreme, când îmi spuneţi chestii gen "nu mai fuma că mă apuc şi eu", vă iubesc pentru că ştiu că înţelegeţi că nu ştiu să mai merg după o bere, pentru că vă băgaţi pentru mine în orice căcat în care mă bag, pentru că faceţi lucruri la care nu mă aştept şi pentru milioane de alte chestii.
Vă iubesc pentru toate lucrurile pe care le-aţi făcut şi încă le mai faceţi pentru şi cu mine. Vă iubesc pe toţi!

Fericire pe fundul unei sticle goale

Ah! Nu pot să cred! Nu pot să cred că mai e puţin şi se termină toată nebunia şi nu pot să îmi dau seama de ce am impresia că o să pot să mă relaxez când ştiu sigur că o să înceapă altă nebunie.
Recapitulând. Concertul de Crăciun e gata (mulţumesc lui Dumnezeu), încep să îmi dau seama ce vreau (şi e de mai mult decât foarte bine), luni şi marţi merg la şcoală de dragul de-a mă duce, de azi în fix o săptămână plec, dar toate peste toate, sunt obosită ca dracu.
Sunt plictisită de cântat, de vorbit, de alergat, de băieţi, de iubire, de prieteni, de examene, de ţigări, de acelaşi drum pe care îl fac de luni până vineri la aceeaşi oră, sunt plictisită de toţi şi toate, inclusiv de sticlele goale de bere care mă privesc de parcă ştiu că nu voi putea vreodată să golesc una în casa asta. Vreau o pauză, dar ştiu că pauza mea vine şi de-aia sunt fericită chiar dacă, în momentul ăsta, de-abia văd tastele şi de-abia pot să scriu fără greşeli.
Ce vroiam să mă apuc să zic de fapt e că - pauză, am uitat ce vroiam să zic. Vroiam să zic că, deşi sunt obosită ca naiba, o să mă relaxez din câteva puncte de vedere.
Mai e o săptămână, guys!

Fericire!

Ok, nu mai vreau păreri momentan. Nu mai încep prin a vă întreba nimic. Încep prin a vorbi despre mine. Nu pot să cred! În sfârşit simt că trăiesc! Mă simt de parcă aş putea să zbor până la nori printr-o mare de aer lichid şi aş avea energie destulă ca să înot împotriva curentului înapoi. Simt energia curgând prin mine. Exist din nou! Văd culori şi simt atingeri. Trăiesc color, aud voci şi sunete, simt muzica lovindu-se uşor de mine ca şi picăturile unei ploi calde de vară. Ies afară, ninge. Şi încep să mă învârtesc ca o bezmetică uitându-mă în sus. Puţin îmi pasă că se uită lumea la mine. Mă lovesc de unul din ei, îmi cer scuze şi încep să râd. El mă întreabă dacă sunt ok, îi zic că da, el zice că nu e cu mine. Puţin îmi pasă. Sunt fericită!
Ajung acasă. Mă dezbrac şi fumez o ţigară. Fumez de plăcere, nu de nervi sau din nevoie. Şi mă gândesc că, la fel ca şi fumul, aşa se risipesc şi zilele fără culoare. Mă gândesc că, deşi patru luni mi s-au părut patru anotimpuri, au trecut şi viaţa mea bună e pe cale să se întoarcă la mine. Voi primi înapoi tot ce am fost adusă în starea de a arunca în oraşul ăla când am plecat.
Mai e cam o săptămână. De vineri într-o săptămână mă găsiţi pe telefoane (amândouă, dar nu am credit pe cosmote), ies, beau, fumez (mai ca lumea), iubesc şi trăiesc din nou. O săptămână şi câteva zile. Atât mă mai desparte de tot ce îmi e dor.
Vă iubesc pe toţi, mi-e dor de voi şi ne vedem, lume! Mă întorc acasă!

Distanţă sau egoism şi frică?

Şi dacă stau să mă gândesc, distanţa nu e mare. Tot ce ştiu şi ce iubesc, toată lumea, el, ei şi ele, nu e nimic departe de mine. Trei ore mă despart de universul meu uitat într-o poveste ce nu a mai fost scrisă, abandonată tristă într-un caiet vechi ce doarme pe un raft. Doar trei ore. Mult? Nu cred.
Poate că nu distanţa mă doare. Poate că nu am motive să îi tulbur conştiinţa aruncând acolo vina şi motivul lacrimilor mele. Poate timpul este cel care îmi pedepseşte păcatele aşa de aspru şi de neiertător.
Şi totuşi, stau şi mă gândesc. Stau şi mă gândesc cum vorbim ca proştii fără să fi trăit niciodată pe pielea noastră. Cine a zis că ochii care nu se văd se uită nu a fost niciodată despărţit de cineva. Ochii care nu se văd nu se uită. Parcă sentimentul de a şti că nu îi mai poţi vedea te împinge să îi iubeşti şi mai mult, să îi vrei aproape din nou şi oricât i-ai avea, tot mai mult îţi doreşti. Şi asta vă zic pentru că trăiesc. Dar nu e vina noastră că suntem atât de fraieri încât credem vorba veche din popor ce minte poveştile ce se întind pe kilometri. Toată lumea vorbeşte din cărţi. Pentru că, de cele mai multe ori, asta ne dorim. Nu vrem să ne chinuim. Vrem să se termine. Vrem să fim liberi de orice fel de îngrădire şi să ne reconstruim de la zero undeva departe de sufletul cald care ni s-a deschis în faţă. De ce? De ce când aveam tot ce ne doream în braţele celui care ne iubea necondiţionat? De ce? Din egoism! De-aia. Din lene, din superficialitate, din prostia ce nu are margini nici măcar în capul unui geniu. Ne e frică de ce va urma, de lacrimi, de durere, de tristeţe şi de dorul ce te omoară din interior. Din toate fricile astea stupide se termină tot în loc ca povestea să lupte pentru supravieţuire. Când pleci condus de frica meschină de toate aceste sentimente, crezi că nu e singurul de pe planetă şi că ai să mai găseşti. Dar ce nu ştii e că nu doar că nu ai să găseşti ceva mai bun din vina ta, dar vei pierde şi ce deja aveai. Pentru că deja aveai un centru al universului. Şi l-ai alungat din viaţa ta. Greşeala pe care o facem toţi este aceea de a căuta ceva mai bun când deja avem ceva minunat.
Nu. Distanţa nu desparte. Distanţa mai tare apropie. Egoismul desparte. Egoismul şi superficialitatea. Nu zic că e uşor să orbitezi la ani lumină de soarele tău, dar nu merită să îi zici că pleci şi să cauţi altă orbită. Pentru că nu vei găsi alta la fel. Şi de ce? De ce, când nu se merită?

Vreau!

Ce vreau? Vreau multe. De ce le vreau? Pentru că nu le pot avea. Şi toate astea ca să ce? Ca să am la ce gând să mă enervez zicându-mi că trebuie să renunţ. Urăsc să ştiu că trebuie să renunţ. Refuz să cred şi să-nţeleg chestia asta!
Revenind. Poate o să sune ciudat, vreau iarna trecută înapoi. O vreau pentru că atunci a început toată nebunia. Vreau să mă întorc la viaţa mea calmă unde nu existau certuri, băieţi (eram în pauza mare şi unele ştiu la ce mă refer), nu existau examene, învăţat pentru teste sau teze, lacrimi, păreri de rău, griji, aveam părul lung (zice-ţi-mi din nou că m-am tuns ca proasta), nu aveam vicii, nu îl cunoşteam pe el, nu eram certată cu una care acum spun să regret că mi-a fost cea mai bună prietenă, nu vroiam să plec, nimic din toate astea nu erau atunci. Acum, nu! S-a schimbat totul la 180 de grade. De ce? Vreau să ştiu.
Vreau perioada aia înapoi. Vreau să mă trezesc şi să mă gândesc că mă văd cu tipul pe care l-am cunoscut cu o seară înainte la petrecere. Vreau să o stresez pe soră-mea cu "ziua lui Marilyn Manson e în aceeaşi zi cu ziua ta!". Vreau să mă duc la Starbucks şi să beau cafeaua aia scumpă şi proastă pe care o beam atunci. Vreau să am teză la română şi să nu învăţ nimic. Vreau să cred că viaţa mea se va schimba din cauza a ceva ce am făcut înainte de "pauza mare". Vreau ca vocile din capul meu să ţipe la mine şi să îmi spună "tu nu ai să fii singură de sărbători!". Vreau să o înjur pe profa de istorie pentru că zice că am copiat când nu am făcut absolut nimic. Vreau totul înapoi!
De ce fix perioada asta? Pentru că asta e perioada în care a început tot. Dacă m-aş putea întoarce mâine în timp şi aş putea să nu mai fac toate chestiile pe care apoi le-am regretat, aş face-o. Şi acum, v-aş scrie fericită din Bucureşti despre teza de azi, sau despre Crăciunul care vine sau despre cum am cei mai minunaţi prieteni de pe pământ (asta fără să însemne că, dacă nu sunt aici, nu sunt tot cei mai minunaţi).
Vreau înapoi culoarea, zâmbetul, mesajele care veneau la fiecare cinci minute, vreau fericirea, naivitatea, inocenţa şi tot restul. O vreau pe copila de demult înapoi, cea care nu ştia tot ce ştiu eu acum. Şi ştiu ce mi-ar zice acum un amic. Şi ştiu că are dreptate. Mda, vedeţi voi, asta-i viaţa!

Păr, machiaj şi haine

Băi, vreau să îmi spuneţi şi mie de ce mama naibii mă mai interesează de chestiile astea? Vreau să ştiu de ce, dacă tot nu se uită nici dracu la tine, totuşi îmi pasă cum arăt. Şi faza e că parcă îmi pasă mai mult ca niciodată.
De ce am uniformă la şcoală şi mi-aş dori să vin în blugi pentru că pantalonii sunt naşpa, când toate fetele sunt la fel? De ce întreb jumătate din zi de un amărât de dermatograf când majoritatea nu poartă? De ce îmi pare rău că mi-am lăsat farduri, fond de ten, dermatograf şi de-astea în ţară? De ce, atunci când ies, mă aranjez o oră când nu îi pasă nimănui cum arăţi?
De ce? Pentru că vin din Bucureşti şi pentru că aşa m-a învăţat oraşul ăla. M-a învăţat să ies în evidenţă pentru că îmi place când alţii mă privesc ca pe ceva ce şi-ar dori să fie. M-a învăţat să îmi doresc atenţia altora şi toate privirile pe mine. Şi, hai să fim serioşi. În Bucureşti, tot ce trebuie să faci ca să câştigi atenţia întregului bulevard e să ieşi puţin din tipar.
Cum eram eu în ţară? Mă interesa (şi încă cum!) halul în care îmi stătea părul, jumătate din ora de pregătire pentru ieşeală era dedicată machiajului, cealaltă era dedicată hainelor, nu exista nimic să iubesc mai mult decât cumpărăturile şi ieşeam în evidenţă. Am fost mereu fata fără stil. Eram luni funky, marţi punk, miercuri casual, joi office şi vineri transparentă (gen, la fel ca restul). Asta eram! Nu că acum am stil. Tot nu am şi tot cum îmi vine mă îmbrac, dar nu mai am unde. Pentru că sistemul are uniformă până într-a unşpea la şcoală. Şi la cât ies eu, mă bucur că ajung să îmi îndrept părul.
Viaţa mea de fashion freak o ia încet în jos. Şi nu îmi place. Îmi e dor de mine cea care era atentă la fiecare detaliu, cea care nu era în stare să se scoale la şapte şi la şapte jumate să iasă pe uşă. Vreau înapoi la ce eram!

Moş Nicolae, sărbătorile şi copilăria

Înainte de a începe, să vă urez şi eu la mulţi ani, să trăiţi dacă vă serbaţi ziua mâine, iar restul, să vă aducă moşul dulciuri şi nu beţe, să zâmbiţi şi să vă bucuraţi de minunata sărbătoare de iarnă.

Regret că sunt pe cale să vă stric minunata dispoziţie a sărbătorii, dar nu am parte de ea deloc. Ştiu că ar trebui să mă bucur şi să îmi pun iar, ca atunci când eram mică, trei perechi de cizme la uşă. Nu. Nu pot face asta.

Aseară, vorbeam cu el. Şi mi-a amintit de Moş Nicolae de care uitasem complet. E primul an în care am uitat de Moş Nicolae. E primul an in care nu sunt acasă ca să mă bucur de el. Şi m-am trezit plângând. Plângeam pentru că mi-am dat seama că nu mai cred în chestiile astea şi că nu mă mai încălzesc cu nimic, că nu mai am parte de ele şi altele. Am realizat că am paişpe şi nu şapte ani, că am crescut parcă mai mult decât îmi doream să o fac, m-am maturizat prea mult într-un timp prea scurt. Şi am plâns pentru că nu sunt în ţară să mă bucur de decembrie pe care îl urăsc din cauza anotimpului, dar mă doare enorm să nu fiu acasă luna asta, pentru că nu mai cred în moşul, pentru că nu o să mai cred vreodată, pentru că îmi e dor de copilărie, mi-e dor să-mi fie frică de întuneric, să cred în toate datinile româneşti, în zâne şi să stau trează toată noaptea ca să-l văd pe Moş Crăciun. 

M-am trezit plângând pentru că nu credeam că voi ajunge vreodată aşa. Nu credeam că voi uita de sărbători, că o să vină o zi în care nu am să mă mai bucur, că o să mă schimb atât pe măsură ce cresc şi, pur şi simplu, nu credeam că o să trăiesc vreodată ce trăiesc acum.

Mi-e dor de sărbătorile de iarnă în ţară şi de cât de fericită eram. Mi-e dor de copila care am fost, mi-e dor de familie, de prieteni, de toată lumea. 

*mersi, Mihai pentru că mi-ai adus aminte. Te iubesc!

Examene!

Da, examen la fizică şi chimie marţi (în aceeaşi foaie) şi miercuri la mate. Ce să zic? Ăia care ştiţi ce gen de "elevă model" am fost toată viaţa mea în şcoală (gen, zece în teză la română când s-a rugat o colegă de mine să învăţ şi am citit toate comentariile şi demonstraţiile o dată) aţi zice că nu am de ce să mă stresez.
Cum să mă exprim mai pe-nţeles? M-a mâncat în cur şi i-am zis minunatei mele mame că am examenele astea şi ce implicaţii au, iar ea o să mă omoare dacă iau mai puţin de A. Mai pe româneşte, mă stresez! Bine, nu chiar aşa de grav, dar totuşi, nu te simţi bine să ştii că o să te omoare maică-ta dacă nu iei maxim. Spre exemplu, azi (da, aşa mi-am ars eu sâmbăta) am recuperat jumate din săptămâna asta în care n-am avut şcoală decât marţi şi miercuri. Am stat şi am făcut exerciţii la chimie (am terminat toată unitatea de chimie din care dăm) şi prima unitate de fizică. Şi pe asta am stat toată ziua în care am făcut trei pauze de jumătate de oră fiecare. Mă rog, la mine, ziua începe la ora unu, când mă trezesc.
Ce e mai rău e că nu mai apuc să mai fac nimic. Mor cu fizica pentru că 75% din examen e fizică şi am de făcut o grămadă de pagini pe tema asta. Mai am două unităţi pe mâine şi ştiu că iar or să-mi ocupe 60% din zi. Dacă pentru examenul dinainte de examenul real mă chinui aşa, mi-e frică să ajung să aflu ce o să fac pentru examenul final.
Trecând peste, ţine-ţi-mi pumnii marţi şi miercuri!

Amintiri din generală

Din clipa-n care ne-am văzut, multe s-au schimbat

De atunci am început să ne bucurăm cu-adevărat,

Dar primii ani s-au dus rapid, lăsându-ne în urmă,

Vicii şi-altele-au venit ce copilăria-ţi curmă

Ne ştim de când eram mici şi ne-am acceptat

Şi peste toate am trecut de parcă n-ar fi existat.

Îmi amintesc şi-acum, săracul prof de geografie,

Rău ne-a părut când a murit şi nu ştiam ce-o să mai fie.

A venit altul în loc, ţin minte ce mai copiam,

Cum făceam toţi copiuţe, să nu ne prindă cât doream…

Mi-o amintesc şi pe diriga, ţipa la noi că ne machiam,

Stăteam pe holuri cu băieţii şi la ore tot vorbeam

Şi pe profu’ de chimie mi-l amintesc zâmbind,

Cum ne dădea el nouă puncte şi cum ne prindea copiind,

Chiar şi pe profa de franceză cu drag mi-o amintesc

Căci stând în ultima bancă, nu vedea că vorbesc.

Pe profa de engleză, cea mai specială,

O vedeam în orice zi când veneam la şcoală

Şi era materia la care la concursuri mă duceam,

Dădeam tot ce-aveam mai bun, făceam cumva şi tot le luam

Profa de muzică zicea că am vocea frumoasă.

Ştiu testele ce le dădea şi copia întreaga clasă,

Orele de sport la care toţi chiuleam

Şi cum mergeam în curtea şcolii şi pe-ascuns fumam,

Cum am minţit-o pe diriga că-n excursie cuminţi am fost…

Cred că s-a prins că am minţit-o şi nimic n-avea vreun rost

Cum pentru nicio teză nu am învăţat,

Dar nouă şi zece nu ştiu cum am luat

Îmi amintesc pauzele pe calorifer sau bară,

Cum, înainte de teste, nu veneaţi niciunu-afară,

Cum în pauze fumaţi că de bere bani n-aveaţi

Şi cum uşor ameţiţi, pe la ore întârziaţi.

Profa de română, frumoasă amintire

Îmi amintesc cum m-ascundeam de a ei privire

În clasă nu ziceam nimic, la teste zece luam,

Nu învăţam nimic, toţi mă-ntrebau cum puteam.

Şi anul a trecut, pe doi iar am ieşit

Atunci când mi-au zis fetele, în sus am sărit

Îmi amintesc ultima zi şi cât am plâns cu voi,

Dar mereu mă voi întoarce şi sufletul mi-l las la voi

Şi revenind la amintiri, cea mai dulce profesoară

Profa de fizică va fi, amintirea-i n-o să moară.

Profa de desen, cea care ne-a luat cărţile de joc,

Cum ne rugam eu şi Bogdan de ea să ni le dea la loc…

Mi le amintesc pe toate şi să le uit nu am să pot

Pentru că de amintirile-astea are să se lege tot.

Ploaie îngheţată, nene!

Frate, vin acasă, îmi dă bunică-mea bip, o sun pe fix şi se chinuie juma' de oră să îmi zică că a plouat în Bucureşti nu ştiu cum dracu şi a îngheţat tot, sunt zboruri anulate, 41 nu merge, maşinile sunt blocate în trafic, oraşul este patinuar, iar fenomenul meteorologic atât de neobişnuit nu a mai fost observat în spaţiul carpato-danubiano-pontic de unsprezece ani (gen, vă vine să credeţi?!).
Cum să vă spun, poate pentru voi e nasol să staţi acolo şi să nu aveţi cu ce să ajungeţi la şcoli, licee, facultăţi, locuri de muncă etc. Pentru mine, ce să zic? Mă lasă rece. Cu ce mă ajută pe mine să ştiu că nu merge 41 de unşpe ore? Cu ce mă ajută să ştiu că s-a răsturnat o cisternă pe calea Giuleşti? Cu ce mă ajută să ştiu că drumurile naţionale sunt blocate? Nu cred că mă ajută cu ceva şi nu cred că, acum că ştiu, pot face ceva în privinţa asta. Ea nu, frate! Nu manifest interes pentru chestiile cu adevărat importante, nu îmi mai pasă de nimic de când am plecat, sunt rece, obraznică, am uitat de unde am plecat şi nu vreau să învăţ nimic. Şi are dreptate. Sunteţi de aceeaşi părere cu ea, nu?
Am fost rece pentru că am ascultat-o ca apoi să îi zic că mă doare fix în pix de tramvaiul 41. Am fost obraznică pentru că am ţipat să mă lase să vorbesc când ea mă întrerupea din trei în trei secunde doar din cauză că instinctul ei feminin îi spunea că am terminat ideea. Terminasem argumentul, nu şi explicaţia. Am uitat de unde am plecat pentru că nu mă interesează că a plouat nu ştiu cum dracu de a îngheţat tot. Nu mă mai interesează nimic pentru că nu m-a interesat asta şi nu vreau să învăţ nimic pentru că nu consider că pot învăţa ceva din acest fenomen de-a dreptul straniu.
Frate, nu mă prind. Înţeleg că Bucureştiul e patinuar şi înţeleg că se circulă naşpa (oricum aşa se circula în fiecare iarnă), dar nu înţeleg ce pot să rezolv eu de aici acum că ştiu.

Sfârşit de toamnă

Da, sfârşit de toamnă. Sfârşit de sentimente şi de amintiri, sfârşit de poveste, punct şi de la capăt.
S-a dus toamna. S-a dus şi, deşi îmi doream să se ducă, parcă o vreau înapoi. Îmi e dor de octombrie şi de senzaţia aia aparte pe care o aveam. Vreau să îmi doresc din nou să treacă tot mai repede şi să plec dracului de-aici, vreau să mai fie toamnă o dată. Vreau să plouă şi să cadă frunze, vreau culoare şi sentiment. Vreau toamna înapoi. O vreau înapoi pentru că se termină şi odată cu ea, se termină şi orice speranţă de schimbare, de găsire de noi perspective şi noi idealuri, se termină, în mare, tot.
Vin, în schimb, zile geroase, zăpadă (pe care nu pot să o suport), sărbătorile, Crăciunul, anul nou, două săptămâni în ţară şi apoi examene. Asta înseamnă iarna pentru mine. E un anotimp mort în care nu sunt în stare să fac nimic ca lumea (ca lumea însemnând să îmi placă şi mie). E anotimpul în care mă plictisesc de mor în zilele libere şi în vacanţe, mă murdăresc pe cizme imediat ce ies din casă sau din bloc, îmi îngheaţă nasul, alunec şi nu pot să vorbesc la telefon pe stradă, dar totuşi o ard chill la o cafea în mall, chem lumea la mine, inexplicabil, mănânc dulciuri la greu (ciocolată şi acadele!) şi fac cumpărături mai multe decât în restul anului. Ce totuşi e bine, e că am o scuză ca să fac cadouri. Îmi place să fac cadouri şi îmi place şi să primesc. Nu numai pentru că asta implică cumpărături, dar şi pentru că e un gest drăguţ, face un om fericit şi te simţi bine când cel căruia i-ai dat cadoul respectiv se bucură.
Trecând peste toate, toamna a trecut şi îmi pare rău pentru octombrie, vine iarna, cu bune şi cu rele, şi nu sunt sigură dacă îmi place sau nu.

Plictiseală!

Da, plictisită. Şi nu oricum, plictisită ca dracu. Minus două-trei persoane care m-au făcut să râd, nu doar să zâmbesc (şi aici se ştiu şi ei, şi ele), a fost un weekend de doi lei. Şi chiar asta vreau să zic.
Imaginează-ţi că stai întregul weekend pe net, telefon, blog şi alte de-astea. Imaginează-ţi că tot ce faci e să dormi, să dai şi să primeşti mail-uri, să scrii sau să corectezi ce au scris alţii, să faci şi să cauţi poze şi să te gândeşti la cai verzi pe pereţi. Bine, visatul cu ochii deschişi chiar mă ajută. Dar totuşi, cum mă simt?! Mă simt ca naiba pentru că nu am fost în stare să fac nimic în astea două zile. Nimic care să îmi placă pe bune şi mie. Şi nu e de bine pentru ca nu mă simt în largul meu. Mă simt închisă între patru pereţi (bej, nu albi) şi trebuie să mă obişnuiesc cu asta. Distracţie mare, nu? Nu! Chiar deloc! Şi m-am săturat!
M-am săturat de acelaşi film pe care îl văd la nesfârşit de câteva luni încoace. Aceeaşi plictiseală, aceeaşi monotonie, aceeaşi oameni, aceleaşi ţigări, aceiaşi prieteni şi aceeaşi eu. Toamna se duce şi nu o să mai fiu în stare să mă schimb. Ştiu asta. Iarna mereu e un anotimp mort, dar pur şi simplu m-am săturat! Vreau să plec, să mă plimb, să văd, să cunosc, să vorbesc, să râd, să plâng, să ţip, să sar, să scriu, să citesc, să cânt, să beau şi să fumez, vreau să uit şi să-mi aduc aminte, să schimb ceva la mine (şi o să schimb când o să mă hotărăsc ce). Vreau să fug şi să mă comport prosteşte, să cheltui bani, să nu mă uit înapoi, să nu îmi pară rău, vreau să fiu eu! Eu aşa cum vreau şi eu aşa cum simt. Eu cea fără limite şi fără păreri de rău.
Şi vreau asta pentru că mă plictisesc de mor.

Diferenţa

Bine, ştiu că e ciudat ca, după ce acum două zile am luat foc uitându-mă la ea şi văzând cât de mult încearcă să fie ca mine, acum să mă port de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu ştiu cum să vă explic. Poate că o vorbă aruncată în vânt m-a făcut să privesc totul cu alţi ochi. (mersi, Dana)
Care-i faza? Faza e că există diferenţe multe între mine şi ea, dar oricât ar vrea ea să fie la fel ca mine, nu o să reuşească. Cu cât vrea să fie mai la fel, cu atât mai diferită o să fie. Pentru că eu, fără intenţia de a nu o lăsa pe ea să copieze tot ce vede la mine, sunt un om într-o continuă schimbare. Oricât ar încerca ea să se aranjeze la fel, să se poarte la fel, să se îmbrace la fel şi să facă ce fac eu, sunt cu doi paşi înaintea ei. În primul rând, pentru că nu mă ţin după nimeni şi fac ce mi se scoală. În al doilea rând, pentru că vrea să facă ceva ce nu i se potriveşte. E falsă din cap până-n picioare pentru că încearcă să fie ceva ce nu e. Eu sunt eu şi ea e ea.
Şi cum am mai zis, diferenţele sunt multe. Eu sunt aici, ea e acolo.  Eu fumez, ea nu. Eu am ce vreau, ea încearcă să obţină acel ceva de la mine. Eu trăiesc alb-negru, ea trăieşte în culori. Eu trăiesc cum vreau, ea se limitează la a încerca să fie eu. Şi multe! Nu am degete să le număr. Şi nici nu vreau să le număr vreodată. Nu vreau să mă enervez aiurea. Deja am făcut-o o dată şi nu mai vreau din nou.
Ce vreau să zic e că nimeni nu poate să fie exact ca cineva. Şi asta o să fie aşa oricât s-ar strădui ea să se mintă că poate să demonstreze contrariul.
Diferenţa dintre noi două e că eu trăiesc viaţa mea. Ea doar încearcă să o trăiască pe aceeaşi.

Zi de doi lei

Imaginează-ţi că vii de la şcoală fericit gândindu-te că ai luat 8.50 la mate, când iniţial, profa îţi zisese că luaseşi 8.49. Vii acasă, o suni pe maică-ta şi îi zici cât de aproape erai de a nu lua nota pe care ai luat-o şi, în loc să îţi laude norocul chior, ea începe să ţipe că nu ai luat nouă.
Tu, săracul de tine, ai luat 8.50 nu din cauza ta. Ai luat cât ai luat pentru că profa de mate a lipsit o săptămână şi nu a avut cine să vă predea nişte chestii care v-au picat la test. Tu nu ai cartea sau caietul acasă, nu ai de la cine sau de pe ce să înveţi, ai luat 8.50, da? Maică-ta ţipă la tine şi tot pe tine te găseşte vinovat pentru că, în loc să vii acasă obosit după o zi de şcoală cretină, nu ai mers două ore cu trei autobuze până în centru să te întâlneşti cu ea şi să îţi cumpere cartea. Tot tu eşti de vină pentru că profa ta de mate ţi-a zis că vei da testul în ziua următoare (gen, de azi pe mâine), iar tu în seara aia ai avut treabă şi ai ajuns acasă la zece jumate.
Şi cum te simţi, bine? Eu nu prea cred. Nu prea cred că o să-i spui "ai dreptate, mamă. În loc să vin acasă mort de foame şi transpirat ca naiba de la ora de sport ca să fac un duş şi să mănânc şi eu ca omul, trebuia să mă văd cu tine şi să iau cartea de mate de care recunosc că nu mi-a păsat. Bine, asta însemna să vin acasă la şase jumate, dar cui îi pasă? Măcar aşa, aveam după ce să învăţ pentru test, nu?" Nu cred că există vreun om normal la cap care ar fi făcut asta.
Am fost în situaţia de mai sus azi. În loc de A, am luat B şi mama a început să ţipe la mine că asta s-a întâmplat din cauză că nu am mers cu ea în oraş să îmi cumpere cartea în loc să mă duc acasă şi să mă odihnesc şi eu ca un om normal după o zi în care ea nu ştie ce colegi tâmpiţi mi s-au urcat în cap sau ce profi aiurea ne-au venit la oră. Nu ştie ce am făcut la sport, nu ştie ce mult am scris la fizică, nu ştie cât am alergat prin şcoală, nu ştie cum e să urci 72 de scări până la etajul trei, nu ştie nimic din toate astea. Şi nici nu va şti vreodată. Pentru că, aşa cum nu mă interesează pe mine de cartea de mate, aşa nu o înteresează nici pe ea cât mă zbat şi cât alerg sau cât de simplu, dar totuşi complicat e să stai de la opt jumate la trei într-o şcoală.
Bine, toate cele de mai sus au avut loc în timpul unei convorbiri telefonice care nu s-a încheiat în niciun punct favorabil pentru vreuna dintre părţi. Eu am zis că nu e vina mea, ea a zis că trebuia să fi cumpărat cartea. Şi ne-am certat în continuare. După ce am reuşit să scap de ea, am închis telefonul, l-am trântit pe masă şi mi-am aprins o ţigară. Aici vroiam să ajung.
Deşi nu sunt dependentă de fumat, da, fumez la nervi. Mă calmează oarecum, deşi aş fi avut nevoie de încă o ţigară la cât de întoarsă pe dos eram. Dacă am ajuns să fumez din cauză că mă cert cu mama, şi atenţie! cu mama!, unde ajungem? Care e ideea? Lumea mă întreba de ce fumam la treişpe ani. Le-am zis că fumez pentru că pot. Dar acum, deşi urăsc întrebarea asta şi niciodată nu am fabricat un răspuns cât de cât mai logic şi mai normal pentru ea, uite de ce fumez. Din cauza nervilor cauzaţi de părinţi. Şi vreau să ştiu cui i se pare normal. Mie nu mi se pare. Mi se pare că ar trebui să fumez din n alte motive, nu din cauza certurilor stupide cu mama!
În orice caz, a fost o zi de doi lei minus câteva chestii mici care au mers cât de cât mai ok. Iar ăştia se ştiu ei ăia care au contribuit la un pic mai bunul mers al zilei mele tâmpite. Le mulţumesc celor care mi-au făcut zâmbetul să încerce a se contura încet. Vă iubesc!

O lună

Aţi simţit vreodată senzaţia de a mai avea o lună până să vă naşteţi iar? Toţi o să îmi ziceţi că da. Nu. Mă refer la senzaţia reală de a renaşte. Senzaţia adevărată. Acea senzaţie pe care o ai atunci când parcă nu ai mai văzut lumina soarelui până atunci. La aia mă refer.
Eu nu am mai simţit-o până acum, recunosc, dar este minunat. E absolut incredibil sentimentul de a şti că mai e o lună şi poţi să trăieşti din nou. E ca şi cum ai fi fost mort şi îngropat pentru mai bine de patru luni şi, abia după cele patru luni de somn adânc undeva sub ruinele unui cimitir vechi, poţi să revii printre fiinţele vii. Poţi să respiri din nou aer curat şi să simţi lumina şi căldura din jur. Simţi din nou atingeri, auzi voci. Trăieşti!
Ok, destul cu metaforele. Ce vreau să zic de fapt e că în exact o lună scap din sicriul ăsta în care m-aţi îngropat de vie şi pe care voi îl numiţi scurt Londra şi mă întorc în Bucureşti. Nu puteţi să înţelegeţi în ce hal pot să mă bucur că mă întorc. De-aia zic că mă simt de parcă renasc. Pentru că asta e chiar ceea ce simt. Şi e incredibil sentimentul la fel cum bucuria e nemărginită.
Mă întorc! Da, mă întorc şi o să trăiesc din nou pentru două săptămâni. Ştiu, e puţin, dar vreau să văd pe cineva încercând să stea departe de tot ce ştie din august în decembrie şi pe urmă, vreau ăla să îmi spună cum îi e.
Toate peste toate, renasc şi de-abia aştept să vă văd pe toţi pentru că îmi e un dor incredibil de voi. Mai e o lună!

Muzica românească

De două zile, mă plictisesc groaznic pe YouTube. Merg dintr-o melodie în alta. Ascult piese vechi cu care am crescut toţi şi pe care, din păcate, mulţi nu mai dau doi bani azi.
Cum am zis şi într-un comentariu pe care l-am lăsat la o piesă, de când România a descoperit muzica house, nimeni nu mai ştie să scoată ceva cu un sound diferit. Şi, mă rog, poate o să îmi spuneţi că artişti ca Puya scot piese o dată la o lună-două, dar nu mă refer la rap. Mă refer la muzica propriu-zisă. Muzica cântată. Muzica ce azi se rezumă la patru versuri pe o strofă lipsită de orice fel de mesaj.
Ce e trist e că sunt puţini artişti români care chiar fac muzică. E mai mult decât de plâns. De mai bine de un an, tot ce pot să ascult e house. Am înţeles că ne place, e dansabilă şi se vinde, dar ce e prea mult e prea mult. Am trecut de limita normalităţii când vine vorba de chestia asta. Şi nu e ok!
Acum doi-trei ani, ăsta era unul din lucrurile care încă mai mergeau bine în ţară. Acum... Pe orice post de muzică românească aş da, aud acelaşi sunet enervant (deja mă zgârie pe timpane sunetul ăla sacadat de pe fundalul oricărei piese) şi văd aceleaşi clipuri. Cluburi, fete îmbrăcate sumar, lume care dansează, un tip mişto la platane, maşini, machiaj şi bulevardul Magheru!
Ok, dacă sunteţi fanii noii mişcări din muzica românească, o să mă înjuraţi în comentarii, dar dacă nu, vreau să vă întreb. Cum suportaţi, nene? Trăiţi în România, nu aveţi altă alternativă decât posturile româneşti şi tot ce auziţi e house. Cum pot nişte oameni normali să suporte aşa ceva?
Eu nu dau drumul la televizor des din lipsă de timp şi de interes, dar când dau, îmi vine să mă urc pe pereţi. Muzica străină e singura muzică normală la ora asta. Şi ce mi se pare îngrozitor e că ăştia care s-au trezit că fac house peste noapte încep să aibă succes şi afară!
Se duce naibii tot din ce în ce mai mult. Vorbesc despre muzică pentru că e peste tot în jurul nostru. E parte din vieţile noastre şi este din ce în ce mai proastă. Chiar sunt curioasă cine nu e de acord cu mine.

"Aşa trebuie să te exprimi!"

Stau şi mă gândesc. Pun din nou sub semnul întrebării inteligenţa şi cât de cât cultura românilor între paişpe şi douăzeci de ani care au fost crescuţi în sistemul românesc. Voi face referire la băieţi, de data asta. Rog băieţii care vor citi asta să nu îmi zică că fac asta pentru că nu suport băieţii în general. Chiar din contră. Ei reprezintă o foarte mare parte din vieţile noastre. Ca prieteni, amici, cunoştinţe, rude, suflete pereche sau altele. Şi nu vorbesc din cărţi, vorbesc din viaţa mea. Totuşi, voi vorbi despre ei pentru că mi s-a întâmplat frecvent şi şi în cazul ăsta, cel care m-a făcut să scriu asta e băiat. Nimic mai mult. Nu am nimic cu băieţii în general!
Revenind. Plictisindu-mă prin melodii pe YouTube, mă ia unul în vorbă pe messenger. Încercările mele repetate de a-i da de înţeles că nu am chef de el nu au dat roade. Pe parcursul discuţiei noastre ce nu a durat mai mult de zece minute, mi-am dat seama că era prea mult să îi cer să citească printre rânduri.
Bine, am început să fac cunoştinţă cu individul. El, băiat la cinşpe ani din Piteşti, îmi zice că învaţă în Bucureşti. Îl întreb la ce liceu, îmi răspunde "mate-info". Mă întreabă în ce liceu sunt eu, îi zic că nu mai sunt în ţară. Individul înţelege total altceva decât ce vroiam eu să zic. Reformulez de două ori, într-un final, înţelege şi ataşează la situaţie un răspuns care i-a scris pe frunte cu marker permanent "prost cu diplomă". Individul îmi zice cu tupeu, după cea de-a doua reformulare a mea, "aşa trebuie să te exprimi, domnişoară".
Voi trece peste apelativul "domnişoară" care mi se pare total nepotrivit pentru un context în care aveam de cel puţin cinci ori mai multe cărţi citite decât el şi voi spune doar că, să mă scuzaţi, (şi vă rog să mă contraziceţi aici, dacă simţiţi nevoia) consider că formulez destul de clar frazele. Nu sunt niciun fel de Eminescu în vorbirea cursivă.
Am lăsat baltă dialogul care, evident, nu ajungea în niciun punct inteligent, dar stau şi mă întreb. Ce a învăţat el din viaţă până la cinşpe ani? Ce i-a rămas lui în cap? Câte cuvinte ştie să folosească cu succes? Cât are la română? Cine la trecut clasa până într-a zecea şi cum doamne iartă-mă să ajungi la cinşpe ani şi să nu poţi să înţelegi ce îţi zice una care trebuia să fie a opta în ţară?
Măcar de ar fi singurul în situaţia asta. Dar nu e! Că dacă ar fi fost, poate nu mai făceam postarea asta acum. Am ajuns să mă îngrozesc de ce poate fi în capul unor fiinţe (în special al masculilor speciei umane), dar poate că nu e vina lor. Nu dau vina pe sistemul românesc în totalitate pentru că, aşa cum scoate analfabeţi, scoate şi oameni cu carte, oameni deştepţi şi instruiţi. Ce e păcat e că nu ştiu dacă sunt mai mulţi cei care cât de cât ştiu să scrie fără limbaj de chat şi înţeleg o frază când o zici prima oară sau cei ca tipul care mi-a demonstrat că prostia şi incultura nu au limite uneori.
Repet, nu am nimic cu băieţii în general. S-a întâmplat ca el să fie băiat şi oricum, am întâlnit mai mulţi băieţi de genul lui decât fete. Nu că nu ar fi şi fete. Ştiu că sunt. Am întâlnit. Prin urmare, nu stereotipizez pe nimeni. Am vrut doar să fac puţin haz de necaz, deşi nu e de râs chiar de loc. Şi sunt sigură că fiecare dintre noi a întâlnit pe cineva de genul ăsta.
România e o ţară frumoasă. (Uneori) păcat că-i locuită.

Mda, la mulţi ani, Lex.!

Da, 20 noiembrie. Ziua în care m-am născut. Ziua în care azi îmi serbez a paişpea aniversare. Paişpe ani.
Nu zic că mă bucur foarte mult pentru că, nefiind în ţară, nu pot să îmi scot buletin şi asta e cam singura fericire la vârsta asta. Lucrul pentru care mă bucur în schimb e Sunshine (foto. dreapta), chitara pe care am primit-o şi la care am început să mă chinui să învăţ să cânt. Şi mă rog, mă mai bucur pentru alte chestii pe care le-am primit, dar Sunshine e specială. Singurul lucru care îmi vine în cap este faptul că mă străduiesc să-i fac pe ai mei să îmi ia chitară de vreo doi ani şi am reuşit într-un final.
Apoi, e destul de mişto să fie ziua ta. Primeşti mail-uri, mesaje, felicitări, telefoane, comentarii pe Hi5 sau ce-oi avea, te suna rudele, bei, mănânci tort, poţi să faci mai tot ce vrei. E destul de ca lumea. Cred că o singură dată în viaţă am băut mai mult decât azi. Diferenţa e că atunci n-aveam nimic. Azi, m-a luat puţin.
Ce îmi place la ziua mea (şi asta chiar îmi place) e faptul că nu ştie multă lume când e. Şi nu mă aştept să mă felicite decât câţiva. Azi am aflat câtă lume ştie de fapt că m-am născut acum paişpe ani pe vremea asta.
Ce să mai zic? Cred că ziua mea e doar o dată pe an şi ar trebui să mă bucur de ea până nu se termină.
La mulţi ani, Lex.!

Concert

Ora nouă fără la teatru. Aproape douăzeci de oameni coboară pe scenă. Nimeni nu îi observă. Toată sala e atentă la bărbatul în costum şi la cele două doamne în rochii lungi ce vorbesc despre progrese şi perspectivă pe scena mică din capătul opus. Cei trei termină de vorbit şi îndreaptă atenţia publicului către noi. Melodia cântată la pian şi una din soliste începe. Restul îi răspund, inclusiv eu. Sala aplaudă. Piesa merge mai departe până se termină. Ne oprim. Sala aplaudă din nou.
Negativul de la a doua piesă începe şi în scurt timp, dăm şi noi drumul la versuri. Toată lumea aplaudă pe ritm. Piesa se termină. Bărbatul în costum de pe scena cea mică ne mulţumeşte, dar noi nu am terminat. Mai avem ceva pentru ei. Ceva ce nu era în program. 
De data asta, nu se mai aude niciun negativ. Doar un discret "one, two, three!" şi începem să cântăm "happy birthday". Publicul ţipă şi aplaudă nebun. Nu ştiu restul, dar eu zâmbesc. Zâmbesc şi cânt cât pot de tare. Şi totul se termină. Facem plecăciunea normală, lumea aplaudă şi coborâm de pe scenă. 
Şi asta a fost. Am fugit toţi în camera verde şi am început să ţipăm şi să sărim în sus, toată lumea zâmbea, toţi eram obosiţi şi parcă emoţiile au venit mai mult după decât înainte de a cânta. Este absolut indescriptibil sentimentul de a avea în faţă trei sute de oameni care să bată din palme pe ritm şi care să ţipe în timp ce cânţi.
În orice caz, a fost cea mai tare seară şi cred că în viaţa mea nu m-am simţit aşa de bine încât să simt că nu mai încap în pielea mea. 
La mulţi ani, Arts Award!

Noiembrie iubit, mă părăseşte

Noiembrie iubit, mă părăseşte
Şi lasă-mă cu iarna-n depărtare,
M-apropie de ce fiinţa mea doreşte,
Departe să mă duci de-a regretelor cărare.


Noiembrie iubit, pleacă departe!
Căci prezenţa ta mă doare
Eşti singurul ce mă desparte
De fericirea firavă ca o floare.


Noiembrie iubit, nu vreau să te mai ştiu
Căci multe nopţi am plâns dintr-a ta nepăsare
Şi ceea ce vroiam nu am putut să fiu,
Iar asta tu nu ştii cât de mult mă doare.


Noiembrie iubit, te pierd pe o cărare
În urma mea nu mai privesc
Iarna mai simplă mi se pare
Căci ea-mi dă voie să iubesc.

Schimbări

Din noiembrie ce pleacă, o carte-aş face poezie
Nu mi-ar păsa dacă s-ar vinde. Sunt doar gânduri pe hârtie.
Dar aş spune-ntregii ţări să stea naibii unde e
Căci pe-afară o s-ajungă să-şi blesteme zilele.
Aici simt că n-am credinţă, n-am nici nume şi nici ţel,
Când am plecat din Bucureşti, toate au rămas la el.
Şi cât aş vrea să mă întorc, să trăiesc viaţa ce-o trăiam
Cu trei amici, ţigări şi-o bere, fără grijă cum zâmbeam
Sau când eram singuri-acasă şi-n aşternuturi ne pierdeam,
Viaţa mea în Bucureşti... Mi-e dor de tot ce-atunci aveam!
Da, era puţinul nostru, dar cât era îl împărţeam,
Râdeam cu câte-o bere-n faţă. Cât de fericiţi eram!
Dar doare-al dracu că-ntr-o zi, tot ce ne-a legat dispare
Şi-atunci se termină tot. Nervi şi certuri, răzbunare,
Toate astea ca să ce, ca să vezi cât s-au schimbat?
Să realizezi dup-aia cine chiar a meritat?
Dar nu e vina lor că-s falşi şi conduşi de interes.
În viziunea multora, asta-i calea spre succes.
Îţi vine să-i omori când vezi cine erau de la-nceput
Şi-ai vrea să uiţi de toate când îi întrebi ce le-ai făcut.
Restul, da, ţi-au fost prieteni şi doar ei au meritat,
Doar pentru ăştia a rămas ce-atunci, de mult, v-a legat
Şi-s mulţi care tu credeai că nu dau un ban pe tot ce zici,
Dar distanţa schimbă oameni şi v-a făcut, din vechi amici,
Prieteni cu mulţi ani în spate care mereu vor exista
Indiferent, în lumea asta, de unde tu te vei afla.
Şi asta e ideea, frate, să fii tu indiferent
De unde te va duce viaţa şi de-orice e parte din prezent.

Simt nevoia de a-ţi mulţumi

Da, simt nevoia de a-ţi mulţumi. Simt nevoia de a-ţi mulţumi pentru că ai fost acolo când am avut cea mai mare nevoie de cineva care să fie la fel ca mine. Pentru că, deşi aveai problemele tale, le-ai ascultat pe ale mele, pentru că ai avut răbdare să faci asta şi pentru că m-ai înţeles mereu.
Îţi mulţumesc pentru că, deşi a fost o perioadă în care relaţia s-a mai răcit, nu am renunţat nici eu nici tu şi am fost acolo una pentru cealaltă. Totuşi, cred că ăştia zece ani de când ne ştim îşi spun cuvântul. Alt motiv pentru care prietenia asta stă în picioare nu găsesc. 
Îţi mulţumesc pentru că nu ai încercat să mă schimbi, pentru că ai fost în stare să îţi dai seama că sunt cum sunt şi n-ai ce-mi face. Îţi mulţumesc pentru că ai avut încredere în mine când nici eu nu aveam. Pentru că mi-ai întins o mână şi m-ai ajutat să mă ridic când credeam că e imposibil să mai reuşesc. Pentru că m-ai făcut să îmi dau seama, fără a îmi zice ceva, că mai pot schimba ceva la mine, că pot să o iau pe alt drum şi că o să-mi fie bine. 
Îţi mulţumesc pentru că din cauza ta mi-am făcut blog. Îţi mulţumesc că l-ai citit şi că, prin el, m-ai înţeles, pentru că mi-ai zis "asta e ok, dar acolo mai poţi lucra un pic", pentru că mi-ai zis "ştiu cum e" şi nu "lasă că o să fie bine". Pentru că ai fost tu şi, într-un fel, ai fost la fel ca mine. Pentru că ai ştiut când era cazul să nu te mai bagi, pentru multe.
Îţi mulţumesc pentru că nu te-ai schimbat, ca restul, şi că ai rămas aceeaşi tu. Acelaşi om cu care puteam să vorbesc orice fără să îmi fie frică de nimic. Pentru că mereu ai fost aşa şi pentru că aşa ai rămas.
Sunt atâtea chestii pe care le-ai făcut pentru mine în toţi anii ăştia şi pe care nu le-am scris aici. Sunt multe pentru care simt nevoia de a-ţi mulţumi, dar niciodată nu avem cuvinte pentru a le spune celor dragi cât de mult contează pentru noi. 
Pentru restul care citiţi postarea, nu vreau să vă simţiţi aiurea sau să îmi săriţi în cap. Am vrut să fac postarea asta pentru ea pentru că am realizat recent că e unul dintre oamenii cărora chiar le pasă şi de la care chiar nu mă aşteptam să le pese. Nu zic că e cel mai important om din existenţa mea, dar m-a frapat chestia asta şi punct. Simt nevoia să îi mulţumesc. Şi o fac pe calea asta pentru că ştiu că o să citească şi o să se simtă. 
Îţi mulţumesc enorm!

Plecată. Caut sentimente

Mă trezesc încet. Mă spăl, îmi fac o cafea, fumez o ţigară, mă îmbrac. N-aţi zice că e o zi normală? E, dar am de gând să fac altceva cu ea. Am de gând să fac ziua asta banală, care, aparent, nu e cu nimic mai specială, să fie diferită cu ceva.
Mă ridic de la masă şi merg să împachetez. Nu îmi iau multe haine. Trântesc în valiză doar patru-cinci tricouri, costumul de baie, tenişii, o pereche de papuci şi un hanorac. Şi bine, alte chestii de care mai am nevoie, dar nu de îmbrăcat. Nu sper să fiu plecată pentru mai mult de trei săptămâni. Încui uşa cu grijă şi plec.
Nu mă grăbesc. Merg la gară, îmi cumpăr un bilet, trenul vine şi-am plecat. Plec dracu ştie unde ca să caut nici eu nu ştiu exact ce. Plec să caut sentimentele pe care le-am pierdut accidental. Plec să mă regăsesc, să mă relaxez şi să mă distrez, desigur. Trenul mă duce la mare. Vreau să caut acolo veselia, zâmbetul, nopţile târzii, nisipul fin, relaxarea, apusurile, vreau să caut multe chestii. Şi chiar dacă le găsesc sau nu, vreau să stau o săptămână.
Şi stând pe plajă şi în apă, prinzând culoare la exterior şi în interior, săptămâna se termină. Şi dacă tot s-a terminat săptămâna, mă urc în tren şi plec la munte. Poate nu sunt multe de făcut vara, dar vreau să găsesc relaxare şi linişte, aer curat şi oraşe goale şi vreau să stau nu mai mult de trei zile.
Pe străzile goale scăldate în razele soarelui şi mângâiate uşor de adierea de vânt, zilele trec. Am plecat într-o miercuri. Ploua. Ploua şi era frig ca naiba. Bine, cel puţin, prea frig pentru ce aveam eu pe mine. Şi pe bune dacă m-a interesat vreo secundă. N-aveam umbrelă şi chiar dacă aş fi avut, n-aş fi deschis-o. Am început să merg prin bălţi ca un copil de cinci ani, râzând şi uitându-mă în toate părţile fără să îmi pese de cei câţiva oameni de pe stradă. Am găsit indiferenţa!
În gară nu ploua. Am mers la baie şi mi-am schimbat hainele ude cu altele uscate. Şi trenul a venit repede. Am plecat din Braşov în Timişoara. Drum lung, dar a meritat. Frumos oraş Timişoara, dar n-am stat decât două zile. Mi-era groază să mă întorc din Timişoara în Bucureşti. Mă opresc în Arad. Din Arad, în Sibiu, din Sibiu, în Iaşi, din Iaşi în Galaţi, de acolo în Brăila, din Brăila, în Târgovişte şi înapoi în Bucureşti. 
Mă dau jos din tren în Bucureşti. E noapte. Trecut de unşpe. E noapte şi plouă ca naiba. Şi să mor dacă îmi pasă. Mă urc, de la gară, într-un autobuz care mă duce până acasă. Şi, chiar dacă puteam să merg bine mersi până acolo, ferită de ploaie şi de frig, m-am dat jos cu două staţii înainte şi am luat-o pe nişte străzi. Şi cred că sentimentul de a fi la miezul nopţii pe străzile din Bucureşti cu părul şi hainele ude, trăgând o valiză după tine şi ne mai având vreun ban nu îl poate descrie nimeni.
Când am ajuns acasă, am intrat, am încuiat uşa şi m-am sprijinit de ea zâmbind. După aproape patru săptămâni în care am mers prin mai toată ţara, m-am întors acasă fără bani, ţigări, dar mai fericită. Pentru că nu am cutreierat ţara de dragul de-a o face. Am plecat să caut ceva. Sentimente. Pe care le-am găsit. Şi o să repet chestia asta de fiecare dată când le pierd. Dar ştiu unde am greşit. Şi zic asta zâmbind "Hm! Trebuia să fi luat un prieten!"

Lumini

Poate o să fiu etichetată ciudată sau poate o să mi se spună că nu am ieşit în viaţa mea seara prin Bucureşti, după postarea asta, dar nu prea mă interesează părerile despre mine acum.
Ce vroiam să zic este că, deşi în momentul ăla, e mişto rău să te plimbi seara prin oraş, să vezi becuri peste tot, staţii de tren, metrou, autobuz sau ce-or fi, taxiuri, autobuze, firme de magazine (care nu ştiu de ce stau aprinse dacă magazinul tot s-a închis la şapte) şi alte de-astea, dar crede-ţi-mă că pot fi destul de ciudate uneori. Bine, problema mea e că nu mă distrez cât ar trebui să o fac. Nu e vina mea că sunt prinsă în oraşul ăsta, am viaţa asta şi n-am ce să fac. Aşa a fost să fie. Ne vedem peste zece ani cel mai devreme (asta se referă la stat definitiv în ţară). Ideea de bază e că începe să mă sperie oraşul ăsta. Luminile, zgomotul, străzile largi, casele joase, totul! De-asta ziceam că o să mi se spună că nu am ieşit seara în Bucureşti, dar am ieşit de un milion de ori. De când eram mică, mă duceau ai mei să văd beculeţele din centru. Ce să vrei mai mult fiind copil? Dar crede-ţi-mă, nu e la fel! Nu e la fel nici pe jumătate. În Bucureşti, magazinele erau deschise. Erau străzi largi, dar şi blocuri înalte. Staţiile de autobuz nu erau luminate! Şi bine, alea de metrou erau închise deja. Nu vedeai un milion de taxiuri stând la un stop care ţine două minute. Şi după alea două minute, nu exagerez, dar o să vezi alt milion de taxiuri la acelaşi stop.
Era totul altfel. Nu era aşa de mare, nu avea o ordine aşa de confuză, nu erau atâţia oameni aşa de diferiţi într-un spaţiu aparent aşa de mic. Nu era aşa. Era frumos. Erau becuri pe sus, unele nu mergeau, făceam caterincă pe tema asta, eram toţi gen "uite ce fac ăştia cu banii părinţilor mei şi-ai alor tăi" şi râdea toată lumea. Şi toţi ştiţi genul ăsta de caterincă. Eraţi în oraş şi era unu' care se trezea "bă, nu merg becurile!". Şi râdeaţi toţi. 
Aici e diferit. Becurile merg, dacă nu merg, nu ai cu cine să faci caterincă, dacă ai, nu sunt genul ăla de oameni, dacă sunt, nu ştii tu. 
Deşi e plin de oameni, oraşul e rigid. Nu râde cu noi, nu ne încălzeşte când ne e frig, nu îi pasă dacă nu ai unde să mergi, nu are nimic uman în el. Şi parcă acum îţi vine să te gândeşti că Bucureştiul e mai cald. Ştie să râdă cu tine, să te plimbe pe străzi, să te facă să pierzi timpul cu el, să te asculte şi altele. De-asta mor pe voi. Pentru că trăiţi acolo şi nu vă daţi seama de chestiile astea! Aveţi norocul de a fi rămas în oraşul care v-a crescut şi v-a format aşa cum vă ştiţi voi şi toată lumea care vă ştie şi nu realizaţi de ce îl iubim de fapt. Pentru că nu poţi să îmi spui că stai în Bucureşti şi îl urăşti din tot sufletul. 
V-am zis şi la început, poate o să ziceţi că sunt ciudată (deşi a fi ciudat înseamnă a fi diferit), dar încercaţi să plecaţi din oraş trei luni şi atunci o să vedeţi cum o să începeţi să gândiţi ca mine. În orice caz, dacă unora le e frică de o stradă în care e beznă, prefer beznă decât un oraş plin de lumini!

Refuz să cred şi să-nţeleg!

Refuz să cred că toate astea se întâmplă. Nu! Nu e adevărat! Şi dacă este, refuz să cred că este. Refuz să cred că s-a terminat tot şi că sunt închisă aici, în sfera asta gigantică de cristal. În oraşul ăsta, în ţara asta! Refuz! Nu, nu vreau. Pentru că toate astea nu se întâmplă. Şi dacă se întâmplă, nu mi se întâmplă mie. Nu, se întâmplă altcuiva, altei fete din oraşul ăsta. Una care seamănă cu mine, care se comportă ca mine, care vă face să vi se pară că este eu, dar nu este. E ea şi ei i se întâmplă! 
Simplu, nu? Simplu ar mai fi ca toate astea să se întâmple uneia care e identică cu mine undeva prin vreun univers paralel. Din păcate, viaţa e viaţă şi e exact aşa cum e. Da, se întâmplă şi, mai mult, mi se întâmplă mie, dar refuz să cred şi să-nţeleg! Nu! Pentru că nu trebuia să fie aşa. Ceva ce îmi doream aşa de mult trebuia să mă facă fericită. Nu trebuia să mă trezesc la unu noaptea că încă mai plâng pentru ceva ce am lăsat acolo când am plecat, nu trebuia să mă trezesc că am pierdut mulţi oameni cândva dragi mie, nu trebuia să am stresurile pe care le am, nimic nu trebuia să fie cum e! Refuz să cred că e aşa! Refuz să cred că trebuie să accept asta. Refuz să înţeleg că nu pot schimba nimic. Refuz să cred că timpul nu poate fi dat înapoi, că voi face ce vreau şi voi regăsi ce iubesc doar două luni pe an, refuz să cred şi să-nţeleg toate chestiile astea! Nu, da? Am stabilit că astea nu se pot întâmpla. Şi dacă se pot întâmpla, nu mi se pot întâmpla mie. 
Refuz să cred că sunt la liceu. Nu de alta, dar nu mă face să mă simt cu nimic mai bine. Refuz să cred şi să-nţeleg că aici "am un viitor", cum le place lor să zică. Refuz să cred şi să-nţeleg că mai am încă zece ani s-aştept. Refuz să cred că nu pot schimba nimic. Refuz să cred şi să-nţeleg că depind de cineva şi că nu pot decide pentru mine. Refuz să cred că ceva poate merge mai prost decât deja merge la ora asta. Refuz să cred şi să-nţeleg că a venit timpul să mă schimb. Refuz să cred că ar trebui să mă gândesc de două ori. Refuz să înţeleg când mi se spune "nu mai fi aşa de radicală". Refuz să cred şi să-nţeleg că ar trebui să fac altceva cu viaţa mea. Refuz să cred că ar fi mai bine pentru mine să privesc mai în perspectivă (de parcă voi aţi şti ce-o însemna asta când mi-o ziceţi, dar mi-o ziceţi că vă sună vouă mişto să nu vă placă gândirea altora).
Refuz să cred că sunt aici şi că există tot ce mă-nconjoară. Mai pe scurt, refuz să cred şi să-nţeleg că am fost atât de inspirată încât am plecat dracului din ţară, încât totul parcă merge din rău în mai rău, deşi am tot ce vreau, cum refuz să cred şi să-nţeleg că toate astea mi se întâmplă mie!

În spatele cortinei căzute

S-a terminat piesa. A căzut cortina peste aceeaşi scenă prăfuită pe care am jucat toţi piesa asta de atâţia ani încoace. Şi s-a terminat. Ultima reprezentaţie. Ultimul ropot de aplauze, ultimul acord cântat la pian, ultima seară. Şi probabil, ultima scenă pe care vom fi în stare să fim aşa cu toţii. Aşa naturali în mişcări, cuvinte şi gesturi, aşa sinceri în priviri, aşa credibili purtând mască, aşa aplaudaţi. Pur şi simplu, aşa noi.
Cortina se ridică şi mai zâmbim toţi o dată. Publicul aplaudă nebun, cortina iar se lasă. Şi noi dispărem în spatele ei. Aplauzele se domolesc încet, auzim paşii cum pleacă, iar în spatele cortinei trase, adevărul începe să prindă viaţă. Măştile ne cad de pe feţe. Cad pe scena rece şi se sparg. Şi ăsta e momentul în care adevărul se vede. 
Oricum, piesa asta nu va mai fi jucată, aşa că nu mai e nevoie de măşti, de zâmbete false, de scenariul credibil şi de profesionalitatea cu care a fost pusă în scenă pentru ultima oară opera dramatică căreia i-am servit drept actori. Se termină totul pentru că unul dintre actori părăseşte scena şi părăseşte teatrul. Dar masca aceluia nu se sparge şi nici nu cade. Acela şi încă câţiva se retrag şi îşi dau jos machiajul alb de pe feţe păstrând acelaşi zâmbet natural, dar trist. Şi o lacrimă îşi face loc pe chipul neted şi curat al tuturor. Pentru că, fals sau nu, nimic nu va mai fi la fel.
Ceea ce aceia care purtau măşti au pierdut, însă, nu este un prieten vechi. Este masca. Cea pe care au purtat-o toţi şi în spatele căreia s-au ascuns atâţia ani de zile. Şi asta reprezintă schimbarea. A accepta că nimic nu va mai fi la fel şi că trebuie să supravieţuiască aşa. Şi nu e uşor, dar nu-i nici greu. Ceea ce nu îşi dau seama cei cu măştile sparte este faptul că şi-au distrus orice legătură cu cel ce părăseşte teatrul. Pentru că el, cum a avut încredere în machiajul alb, aşa a avut şi în măştile perfecte. S-a înşelat. S-a înşelat şi a realizat-o. Pentru că machiajul nu poate ascunde atât de multe aspecte cum poate ascunde o mască. Şi schimbarea este greşeala pe care restul o fac.
Am fost omul care a părăsit acest metaforic teatru. Am părăsit scena pentru totdeauna. Teatrul, sper, pentru câţiva ani. Am văzut măştile căzând şi spărgându-se, iar în acel moment, am putut vedea clar cum ceva ce consideram odată sincer s-a dovedit a fi fals. Am văzut schimbarea întâmplându-se gradual, dar nu pot să stau privind cum oamenii îşi iau alte feţe chiar sub ochii mei şi să accept asta. Nu!
Îmi e dor de piesa pe care am jucat-o cu toţii atâţia ani de zile cu atât de mult succes, dar îmi e dor de talentul de actori perfecţi pe care vi l-am cunoscut atunci, nu de naturaleţea rece şi netedă ca gheaţa pe care unii au hotărât că ar fi momentul perfect să o afişeze. Pentru că doare. Şi doare enorm să ştii că cel mai bun prieten nu mai e cine era. Şi doare să îi întorci spatele ca şi când nu l-ai fi cunoscut vreodată. 
Schimbările dor. Şi schimbările despart oameni.

Anturajul meu

Şi niciodată nimeni nu va înţelege,
Din anii ce-au trecut, cum pot să ne lege
Lucruri banale, simple, dar totuşi importante,
Sau cum de nu dăm doi bani pe bani sau haine elegante.
Pentru că, ăsta-i adevărul, ne doare-n cot cu ce te-mbraci
Şi dac-ai învăţat din viaţă, fii sigur că o să ne placi.
Am fost mereu oameni cu vicii, în anturaje uneori
Care zâmbeau când îi vedeai şi erau cu capu-n nori.
Pe bordură stăteam toţi cu câte-o bere şi ţigări
Spunând "mai stai până când pleacă şi ăla şi încă vreo doi"
Şi te trezeai pe la opt seara că încă mai erai cu noi.
Anturaj prost, ar zice unii, dar ca copilul să-ţi înveţi
Să se ferească de nişte chestii, lasă-l pe străzi, nu-ntre pereţi
Şi dacă dă de-ăştia ca noi, n-o să le facă, n-o zic eu
O zic şi el, şi ea, noi toţi, adică anturajul meu!
Şi suntem noi de noi întotdeauna şi aşa vom fi mereu,
N-o să ne pese cine eşti, cât timp nici tu nu dai un leu
Pe ce avem în buzunare, pe obiceiuri sau pe vicii
Sau cât nu eşti ca ăia care caută despre viitor indicii.
Principiul nostru-i următorul: viaţa-i un căcat şi trece,
Dar pân-o să murim cu toţii, ia-ţi şi tu o bere rece
Desfă-o, nu te mai stresa, bea-o-ncet, fumează, poate
Atâta timp cât stăm aşa, putem să trecem peste toate.
Şi a umbla cu noi nu-nseamnă doar să fumezi şi să bei
Înseamnă să-nţelegi din viaţă că orice căcat îţi dă idei
Despre ce-ai putea să faci cu tine şi cu unii-n jurul tău.
Şi ştiu ce cred alţii acum, dar chiar n-o să ajungem rău
Pentru că oamenii ca noi poţi să-i vezi la orice pas
Ei vor fi prietenii care or să-ţi spună "nu te las
Să te distrugi cum ne-am distrus noi pentru că tu mai mult poţi
Pentru că ai primit noroc în ziua când s-a tras la sorţi.
Şi poţi să te ridici de-aici şi să te bucuri de viaţă
Mai mult decât o facem noi dintr-un fum şi-o bere gheaţă."
Şi asta e o zi normală şi ai s-o vezi oricând la noi
Dacă vrei, vino şi tu să priveşti viaţa cu ochii goi.

Nu mă mai recunosc!

Ştim cu toţii că vine, la un moment dat, ziua în care te uiţi în oglindă şi zici "nu credeam că voi ajunge aşa vreodată!". Momentul ăsta a venit şi la mine. Şi e ciudat.
Mă simt din ce în ce mai departe de ceea ce iubeam odată, de ceea ce făceam odată, de tot ce făcea parte din zilele mele bune, de tot, într-un cuvânt. Simt că mă distanţez, din ce în ce mai mult, pe zi ce trece, de tot ce, altădată, era totul pentru mine. Şi e ciudat. Parcă Dumnezeu vrea să îmi spună că trebuie să las în urmă tot şi să plec departe, dar nu vreau! Vreau să rămân cum sunt şi vreau să fie tot ca înainte!
Vreau să scriu poezii din nou, să nu îmi îndrept părul cu placa, să îmi ascund relaţiile de bunică-mea, să copiez la geografie, să stau în Bucureşti, să fumez în drum spre şcoală, să mă machiez, să nu îmi fi schimbat parfumul, să mă uit după cinci băieţi de-o dată, cum făceam la doişpe ani, să beau Redd's de lămâie, vreau să fiu din nou eu!
Ca fapt divers, nu mă bucur că vine ziua mea. Nu îmi pasă că vrea să îmi ia mama chitară şi nu îmi pasă că vrea bunică-mea să îmi ia placă, nu îmi pasă ca fac paişpe ani sau că îmi fac buletin. Nu! Nu îmi pasă de nimic! Tot ce vreau e să mă întorc şi să îmi spun că nu o să mai fac niciodată prostia de a pleca. Pentru că ăsta e singurul regret pe care îl am. Regret că am fost atât de fraieră încât am plecat şi acum nu mai pot să mă întorc.
Şi mi-e frică să îmi pun din nou oglinda în faţă. Pentru că ştiu că iar o să găsesc ceva schimbat. Nu sunt eu, nu sunt tu, nu sunt ea, numai sunt nimeni. Nimeni din ce ştiam şi din ce vroiam să fiu. Mi-e dor de domnişoara cu părul în culori, de fata căreia nu îi păsa de nimeni şi de nimic, de fata care era ea aşa cum vroia ea să fie şi totul era bine. Şi de când am plecat, o caut pe fata asta. Când am s-o găsesc?

Film

Ţin să îţi mulţumesc prin postul ăsta pentru că m-ai întrebat cum ar fi filmul în care aş juca eu.

Aş juca aproape în orice film, dacă e s-o luăm într-un mod mai realist, dar dacă aş putea să aleg unul, aş juca într-un thriller romantic. Aş fi fata rea care pozează în fata bună cu cine trebuie şi care, la sfârşit, ar fi în închisoare şi ar muri acolo de supradoză. Şi da, sunt de acord cu cei care spun că e ciudat, dar asta e ce aş face pentru că mi se pare o poveste interesantă şi pentru că e ceva ce nu vezi la orice colţ de stradă. 

De ce aş mai face-o? Aş face-o pentru că aş putea să scriu scenariul, pentru că aş putea să joc într-un film şi pentru că de mult vreau să fac asta. Şi atenţie. Nu aş face-o nici măcar o secundă cu gândul că îmi va aduce faimă. Nu disper după ea. Poate mă voi gândi că îmi va aduce bani, dar mereu m-a durut în cot de afişe cu poza mea pe străzi şi încă mă mai doare. Asta poate când oi fugi de acasă. 

Şi dacă o fac vreau să am o tonă de machiaj pe faţă, să fie filmat toamna, dar niciodată vara pentru că vara este a mea! Vreau să fie un succes pentru că asta îmi va aduce oferte viitoare. Şi pe parcurs, cred că tot ce contează, la o adică, e să fiu mulţumită cu munca pe care am făcut-o, să zâmbesc, să îmi placă şi să cunosc lume. Niciodată nu uit faptul că vreau şi îmi place să cunosc şi să intru în contact cu lume.

Şi după ce termin filmările, tot ce mi-aş dori ar fi să îmi strâng toţi prietenii şi să mergem să vedem filmul pe ecran mare, la cinema. 

Cum ar fi filmul în care ai vrea tu să joci? Ce ai vrea de la el şi ce ai face după ce l-ai termina?

Trecutul

Trecutul. Da, singurul care poate stabili prezentul şi viitorul. Totul depinde de el. Am de gând să vorbesc despre asta pentru că am realizat că cu cât mai mult stau aici, cu atât mai dor îmi e de trecut şi de vremurile care au plecat undeva departe. Am ajuns să trăiesc din amintiri şi singurul lucru care mă ţine în picioare este speranţa că voi reuşi să readuc la viaţă toate amintirile într-o zi şi că toate visele promise vor deveni realitate. 
Nu e uşor să ştii că tot ce iubeşti şi toate lucrurile pentru care luptai odată au plecat de-o dată undeva departe şi nici măcar tu nu ştii sigur când o să vină înapoi. Şi nu vorbesc neapărat de oameni. Vorbesc de locuri, obiceiuri, lucruri banale pe care le făceam, iar acum au dispărut. Chestii pe care nu le remarca nimeni, dar care stăteau la baza zilelor mele au fost forţate să rămână acolo. Acolo, cu ai mei, cu străzile înguste, cu blocurile înalte, cu prietenii pe care nu am degete să-i număr, cu fericirea, familia şi multe altele pe care nu mai sunt în stare să mi le amintesc. 
Ce e cel mai rău, ce, practic, te termină, este sentimentul de a şti că nu poţi face nimic ca să schimbi ceva. Şi doare ca dracu să fii prins într-un oraş, undeva departe de ce iubeşti şi să îţi aduci aminte de toate. Şi mereu e la fel. Toţi ne vom dori mereu ce nu avem, iar când vom avea, nu vom da doi bani pe chestia aia. Mi-am dorit al naibii să plec din Bucureşti (din cauza certurilor şi a atmosferei despre care nu o să vorbesc), dar acum aş da orice doar să mă pot întoarce. Şi aş fi în stare să merg până acolo pe jos, să traversez oceanul înot şi să merg tot drumul desculţă doar dacă aş şti că nu o să mai plec niciodată. 
Recunosc că am greşit. Ştiu. Toată lumea greşeşte. Sunt conştientă că nu se mai poate trăi în România şi ştiu că statul e corupt, că toţi se uită la tine gândindu-se cum să te fure şi că legea se respectă doar când iese profit. Ştiu. Dar cu anarhia asta care se minte că e ordonată, aş vrea să mă întorc în România care minte Europa şi se minte singură că este o ţară democrată. Nu o să mă apuc să vorbesc despre noţiunea de democraţie şi despre România care nu are nici cea mai vagă idee ce înseamnă. Tot ce vreau să zic este că, bună sau rea, este locul în care m-am născut, locul care m-a crescut şi m-a format ca om.
Dacă mai stau mult aici, trăind din imaginea unui trecut fericit şi luminos în care toţi zâmbeam şi eu eram fericită, voi fi forţată să mă schimb. Şi de asta fug cel mai tare. Nu vreau să mă schimb. Pentru că o schimbare la ora asta înseamnă să uit de unde am plecat. Se poate spune că îmi e frică de schimbare. Şi poate nu frică. Groază! Mi-e groază să mă gândesc că peste un an sau doi o să zic că e ok şi că mă întorc când m-oi întoarce, că o să fac în sfârşit cum zice mama şi o să o las mai moale cu "ăia de prin România", mi-e groază de toate chestiile astea. Iar dacă se întâmplă, nu o să mă mai recunosc. 
Partea proastă cu amintirile şi cu dorul este că nu poţi să dai timpul înapoi şi nici să trăieşti în trecut pentru că înnebuneşti. Tot ce vreau este să mă trezească cineva din visul ăsta căruia ei îi spun realitate.